„ce frumoasă eşti când
dimineaţa pe balcon
îţi scalzi ochii şi sufletul
într-o mare de soare sau poate
pentru tine toată lumina e un ocean de soare
te întinzi şi în tine răsar curcubeie
după furtunile prin care ai trecut
după toate valurile care s-au izbit
şi de inima ta
şi de coloana ta
dar tu nu ai păşit niciodată aplecată
poate doar şchiopătând
poate doar cu o singură aripă
şi cu cealaltă bandajată
şi ce frumoasă eşti acum
când îţi întinzi şi aripile şi sufletul şi spatele
într-un ocean de soare
ce frumoasă eşti când
păşeşti desculţă pe balcon
cu picioarele ducând peste tot amintirea copilăriei
a ierbii prin care ai alergat să prinzi mereu
răsăriturile şi apusurile care se cocoţau
atât de sus
deasupra oraşului
după garduri şi-n grădini
sau în larg, în braţele mării
şi ce frumoasă eşti
când, liniştită, te scalzi în răsărit
ai învăţat că după fericire nu se-aleargă
ce frumoasă eşti acum şi-n toate dimineţile când
mă laşi să te privesc
cum te întinzi
şi-apoi începi să-mi povesteşti
despre furtuni
copilărie
răsărituri şi-apusuri
şi ce frumoasă eşti când
răsăritul e cu totul altul
atunci când îţi dezbraci sufletul
pe balcon
lângă mine”
gândeşte el în timp ce-i mângâie
ochii
buzele
genunchii
şi sufletul
„aşa e
răsăritul e cu totul altul
când îmi ţii sufletul în braţe”
şopteşte ea
„ce frumoasă eşti, femeie,
când îmi ghiceşti gândurile şi
te cuibăreşti în mine
cu tot ce eşti”
Autor: Adelina Cristiana Bălan
