Dacă te doare trupul cel ostenit de vreme,
Prin carnea ta trec săbii cu vârful otrăvit,
Te trag în jos genunchii şi sufletul îţi geme
Şi nu-ţi aduci aminte cum ai îmbătrânit,
Cum te-au lăsat deodată puterile şi glasul,
Nici nu mai vezi cu ochii de vultur până-n zări,
Mai lung îţi pare drumul, dar mai plăcut popasul,
Şi-ţi tremură piciorul gândind la depărtări,
Nu vine bucuria, s-a aşternut o jale
E gol în tine totul ca un imens pustiu,
S-a-ncovoiat spinarea călătorind pe cale
Şi părul de la tâmple e tot mai argintiu,
Eşti încurcat la vorbă, copiii râd de tine,
Nici nu mai ştii de-i bine să taci, sau să vorbeşti,
Stai într-un colţ, pe gânduri, să nu-i faci de ruşine
Ţi-e mintea încurcată şi tot mereu greşeşti,
E trist că despre toate îi tot întrebi pe unii,
N-ai nici un spor la treburi şi uiţi unde-ai pornit,
Aşa e roata vieţii, precum spuneau străbunii:
O tot învârte vântul cu vălul lui cernit!
Autor: Emilia Amariei
