Thomas Hardy, ultimul mare prozator al epocii victoriene

ThomasHardy

Scriitorul englez Thomas Hardy s-a născut la 2 iunie 1840, la Upper Bockhampton, în Comitatul Dorset, ale cărui tradiţii şi peisaje le-a ilustrat în opera sa. Şi-a început studiile la o şcoala locală, unde a învăţat latina şi franceza, şi şi-a îmbogăţit cunoştinţele studiind singur greaca şi germana şi citind un număr mare de cărţi.

În 1856, a intrat ca ucenic la un arhitect din Rochester, care se îndeletnicea cu restaurarea bisericilor. Deşi a început de timpuriu să scrie versuri şi eseuri, sfătuit de prieteni, nu a abandonat arhitectura şi, până în 1862, şi-a petrecut viaţa măsurând şi trasând schiţe ale bisericilor vechi din Dorset, în vederea restaurării.

În acelaşi an, a plecat la Londra, unde a studiat arhitectura gotică cu A.W. Blomfield şi unde a fost atât de preocupat de cariera de arhitect încât a obţinut o medalie şi un premiu din partea Institutului Regal al Arhitecţilor Britanici şi a Asociaţiei Arhitecţilor.

Prima sa lucrare literară, o schiţă umoristică intitulată „Cum mi-am construit o casă” (1865), a fost publicată în „Chamber’s Journal”, în 1867. Hardy s-a reîntors în Dorset, unde a continuat să lucreze ca arhitect şi unde a început să scrie prima sa nuvelă, „Săracul şi doamna”, al cărei manuscris l-a distrus la îndemnul scriitorului George Meredith. Acesta l-a sfătuit să construiască o intrigă mai complicată, făcând uz de mai mult neprevăzut, urmarea fiind romanul „Remedii disperate” (1871). Cu „Sub copacul înfrunzit” (1872), al cărui subtitlu este „O pictură rurală din şcoala olandeză”, şi-a cristalizat maniera de romancier.

Următorul roman, „Doi ochi albaştri” (1873), împleteşte tragedia cu ironia şi idealizează dragostea. Conflictul tragic dintre caracter şi mediu, formulat uneori ca un conflict între destinul orb şi crud, voinţa imanentă care contravine tendinţelor de afirmare ale individului şi dorinţa omului de a-şi desăvârşi personalitatea reprezintă tema unor romane precum „Departe de lumea dezlănţuită” (1874), o primă capodoperă, publicată anonim în „The Cornhill Magazine” şi atribuită de mulţi lui George Eliot. Au urmat apoi „Mâna Ethelbertei” (1876) şi „Întoarcerea băştinaşului” (1878), cea mai sumbră operă a sa.

Între 1880 şi 1896, a scris romanele „Gornistul regimentului” (1880), „A Laodicean” (1881), „Doi pe un turn” (1882), „Primarul din Casterbridge” (1886), „Pădurenii” (1887), ale cărui personaje îşi trag vitalitatea direct din contactul cu natura.

ThomasHardy-portret

„Tess d’Urberville” (1891) este opera sa cea mai cunoscută, dar care a stârnit dezaprobarea publicului contemporan, lezat în concepţiile sale absurde despre puritate şi vinovăţie de destinul tragic şi măreţia eroinei. Nici „Jude neştiutul” (1895) nu a fost bine primit de către public, din cauza fatalismului amar de care este străbătut. Descurajat de reacţia publicului, Hardy a renunţat să mai scrie romane.

Următoarea sa scriere a fost o operă fantastică intitulată „Iubita” (1897). Schiţele şi nuvelele sale au apărut în volumele „Povestiri din Wessex” (1888), „A Group of Noble Dames” (1891), „Micile ironii ale vieţii” (1894) şi „Un om schimbat şi alte povestiri” (1913). Ca şi romanele, ele se caracterizează printr-un ton de amărăciune şi pesimism. Tragismul lui Hardy a fost comparat cu concepţia tragică a lui Eschil. Natura în opera sa este elementul veşnic, măreţ şi calm, indiferent la suferinţă, dar dătător de viaţă. După 1896, Hardy s-a dedicat în întregime poeziei.

O vizită pe câmpul de luptă de la Waterloo l-a inspirat să scrie „Domnitorii” vol. I (1903), vol. II (1906), vol. III (1908), dramă epică în versuri albe, constând din trei părţi, 19 acte şi 130 de scene, în care descrie războaiele napoleoniene. Scriitorul a mai scris o singură operă dramatică, „The Famous Tragedy of the Queen of Cornwall” (1923), o dramatizare a legendei lui Tristan şi Isolda.

Poeziile sale, în număr de aproape 1.000, au apărut în volumele intitulate „Poezii din Wessex” (1898), „Poezii despre trecut şi prezent” (1901), „Caii de bătaie ai vremii” (1910), „Satire de circumstanţă” (1914), „Poezii lirice târzii şi timpurii” (1922), „Spectacole umane” (1925) şi „Cuvinte de iarnă (1928), potrivit „Dicţionarului Literaturii Engleze” (Editura Ştiinţifică, 1970).

Thomas Hardy s-a bucurat încă din timpul vieţii de apreciere, în ciuda revoltei pe care ultimele sale romane au stârnit-o în rândurile publicului larg. În secolul al XX-lea, multe dintre operele sale au fost ecranizate. A murit la 11 ianuarie 1928. Este considerat unul dintre cei mai mari poeţi ai vremii sale şi ultimul mare prozator al epocii victoriene. (Text: Agerpres, Foto: telegraph.co.uk, commons.wikimedia.org)