Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena, sunt pomeniţi în calendarul creştin ortodox la 21 mai.
Sfântul Constantin cel Mare s-a născut în anul 272, în cetatea Naissus (astăzi, Niş, în Serbia), din provincia romană Moesia Superior. Tatăl său, Constanţiu Chlor, care la acea vreme era general, a ajuns mai târziu la conducerea imperiului cu titlul de „caesar”.
Forma de conducere a Imperiului Roman era atunci tetrarhia, doi „augustuşi” şi doi „caesari”, aceştia ajungând în cele din urmă să-şi dispute puterea. Astfel, Constantin cel Mare, proclamat de armată împărat, a intrat în conflict cu fiul fostului împărat Maximian, Maxenţiu.
Lupta dintre Constantin şi cezarul care stăpânea Roma, împreună cu ţinuturile de Răsărit ale imperiului, Maxenţiu (317-313), a fost câştigată de Constantin la Turin şi Verona, urmând ca acesta să vină asupra Romei. Bătălia decisivă cu Maxenţiu a fost dată la Podul Milvius, lângă Tibru, în octombrie 312.
În ziua premergătoare luptei, rugându-se „Dumnezeului tatălui său”, Constantin a văzut pe cer o cruce luminoasă şi o inscripţie: „in hoc signo vinces” (prin acest semn vei birui), conform mărturiei lui Eusebiu de Cezareea, scriitor bisericesc. În noaptea în care a urmat împăratul şi-a însemnat cu crucea toate steagurile armatei sale. Bătălia de-a doua zi a fost câştigată de Constantin care a intrat biruitor în Roma, iar Maxenţiu s-a înecat în apele Tibrului.
Un an mai târziu (313), Constantin a emis Edictul de la Mediolanum (Milan), prima recunoaştere oficială a creştinismului, prin care se punea capăt persecuţiilor împotriva creştinilor şi se garanta libertatea credinţei şi a cultului.
Actul a fost emis cu acordul împăratului ce stăpânea peste partea de răsărit imperiului, Liciniu (308-321). În urma conflictului izbucnit între cei doi, Liciniu a încălcat acest acord şi a dezlănţuit din nou persecuţiile. Constantin l-a învins în bătălia de la Crysopolis (18 septembrie 324) şi l-a condamnat la moarte.
Din anul 324 Constantin a rămas singur la conducerea Imperiului Roman, poziţie pe care şi-a menţinut-o până la sfârşitul vieţii (337).
În această perioadă, Biserica a cunoscut o mare înflorire pe tot întinsul imperiului. Împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, având o contribuţie majoră în susţinerea acestui efort înnoitor.
Reformele dispuse de împăratul Constantin cel Mare au inclus şi ridicarea unei noi capitale, pe Bosfor. Cetatea s-a chemat Constantinopol şi a fost inaugurată la 12 mai 330.
Între clădirile care au fost construite în acest oraş fabulos, din locul vechii cetăţi Byzantion, s-a aflat şi Biserica „Sfinţii Apostoli”, ridicată pe cel mai înalt deal al nou-înfiinţatului oraş. Biserica avea planul în formă de cruce grecească (cu cele patru braţe egale) şi era încununată cu o turla cu ferestre şi patru fără ferestre, cele patru fiind aşezate pe braţele crucii.
În această biserică, care astăzi nu mai există, a fost înmormântat Constantin cel Mare. Împăratul a murit în Nicomidia, în anul 337, cu puţin înainte de terminarea construirii bisericii. În momentul în care lucrările de zidire s-au încheiat, trupul lui Constantin cel Mare a fost mutat în această biserică-necropolă de către fiul şi succesorul său, Constantiu.
Mama sa, Sfânta Elena, a fost ataşată foarte mult de valorile religiei creştine. Prin râvna ei pentru descoperirea relicvelor sfinte a fost descoperit locul Golgotei şi s-a găsit lemnul crucii pe care a fost răstignit Hristos. Sfânta Elena s-a implicat direct în construcţia a trei lăcaşuri: Biserica Învierii, deasupra Sfântului Mormânt şi a Golgotei, Biserica Naşterii de la Betleem şi Biserica Înălţării Domnului de pe Muntele Măslinilor.
Pentru marea contribuţie la răspândirea şi înflorirea creştinismului, Constantin şi mama sa, Elena, au fost trecuţi de Biserica Ortodoxă în rândul sfinţilor şi sunt socotiţi „întocmai cu apostolii”. (Text: Agerpres, Foto: crestinortodox.ro)
