Schitul Haiducilor de la Măineşti, locul în care s-ar fi ascuns Iancu Jianu

0
65

Biserica-Mainesti-01

Schitul Haiducilor de la Măineşti, o biserică micuţă aşezată pe un deal din cartierul Măineşti al oraşului Balş (judeţul Olt), parcă ascunsă privirii de copacii din jur, păstrează încă tainele haiducilor conduşi de Iancu Jianu, de a cărui trecere prin zonă „vorbesc” legendele locale şi un misterios tunel.

Potrivit şefului Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional Olt, inginerul Gheorghe Iorga, vechea biserică a schitului Măineşti, ctitoria ispravnicului Bârzeanu, care a fost construită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, era de „lemn, mititică şi cu pereţii de nuiele” şi avea hramul Sfinţii Voievozi. Acea biserică veche de lemn s-a deteriorat în timp şi în anul 1805, pe locul ei, s-a început zidirea actualei biserici, despre care se spune că ar fi fost pusă ceva mai jos de locul unde fusese cea veche.

Biserica-Mainesti-08

Biserica din zid a fost finalizată în 1810 şi de atunci are şi hramul Sf. Nicolae, după numele primului ctitor, însă a păstrat şi vechiul hram, Sf. Voievozi. „La 11 iunie 1805, luni s-au facut şanţu, iar marţi la trei ceasuri din zi, s-au început a zidi, şi la leatul 1809, septembrie 29, s-au isprăvit de tot lucrul zidirii”, după cum arată pisania, precizează Gheorghe Iorga. Biserica, numită şi Schitul Haiducilor, este ridicată în perioada în care Iancu Jianu şi haiducii săi atacau conacele boierilor din zona Romanaţi, inclusiv pe cele din zona Balş.

Coordonatorul Muzeului Romanaţiului Caracal, dr. Dana Nicula, afirmă că Iancu Jianu şi haiducii pe care îi conducea atacau conacele boierilor din zonă iar bunurile luate după aceste atacuri le împărţeau ţăranilor. Pentru a nu fi prinşi, haiducii se refugiau deseori în păduri şi după 1810, probabil, ţinând cont de legendele şi folclorul local, chiar în biserica schitului de la Măineşti, unde ar fi construit şi un scurt tunel, de la biserică până în coasta unui deal. Documente care să ateste trecerea lui Iancu Jianu pe la Schitul Haiducilor nu există.

Biserica-Mainesti-04

„În partea stângă a bisericii, o uşă micuţă se deschidea spre un tunel de înălţime mică, prin care ar fi putut trece o persoană de 1,65 metri înălţime, nu foarte corpolentă. Tunelul avea o ieşire într-o moviliţă, în dealul ce urcă de la biserică. Se crede că acolo se ascundea Iancu Jianu în perioada haiduciei, acolo se retrăgea cu haiducii. În această biserică ar fi avut loc şi o întâlnire între Iancu Jianu şi Tudor Vladimirescu. Nu există documente despre această întâlnire, însă se păstrează un tablou realizat de Dumitru Stoica, care îi prezintă pe Iancu Jianu şi Tudor Valdimirescu la un conac, ce seamănă izbitor cu chiliile maicilor din Măineşti”, a declarat Dana Nicula.

Muzeograful a menţionat că în perioada de haiducie, Iancu Jianu a fost prins de trei ori şi o dată a fost salvat datorită căsătoriei cu Sultana Gălăşescu.

„Soţia lui Iancu Jianu, Sultana Gălăşescu, provenea dintr-o familie de boieri de lângă Balş şi era prietenă cu domniţa Ralu. În 1817, Iancu Jianu, o legendă în Oltenia la acea vreme, a fost salvat de la moarte datorită căsătoriei cu Sultana, deoarece potrivit obiceiului de atunci, dacă un tânăr boier era condamnat, putea fi salvat de căsătoria cu o fată de acelaşi rang”, afirmă muzeograful.

Biserica-Mainesti-05

Biserica din Măineşti este numită şi Schitul Haiducilor deoarece se crede că aici s-au retras cei din ceata condusă de Iancu Jianu după ce au renunţat la haiducie. Scriitorul Petre Pandrea, din Balş, scria într-un articol din ziarul „Oltul”, apărut pe 16 iunie 1968, după o vizită a sa la Schitul Haiducilor: „În preajma Balşului, în cătunul Măineşti, se află biserica schitului unde foşti haiduci de-ai lui Iancu Jianu s-au retras aici şi s-au călugărit după ce căpitanul lor s-a lăsat de haiducie la 1818. (…) De când haiducii lui Jianu au devenit monahi, de la anul 1818, schitul a primit porecla de Schitul Haiducilor, în folclorul local”.

Petre Pandrea mai consemna următoarele: „Din Schitul haiducilor de la Măineşti n-a mai rămas decât biserica ruinată, pe cale de prăbuşire, dacă nu va fi reparată” şi considera Schitul haiducilor de la Măineşti „monument istoric, învăluit de legende, pe valea Olteţului, demn de restaurare”.

Biserica-Mainesti-06

Ctitorul schitului Măineşti a fost Ispravnicul Matei Bârzeanu. Anul fondării schitului nu este cunoscut. „Ctitorul fondator închină acest schit ca metoc Episcopiei Râmnicului la 1743. Aceasta o ştim din însemnarea făcută pe actele referitoare la schit, trecut în Condica Episcopiei Râmnicului, însă actul de închinare lipseşte, la fel şi actul de fondaţie”, arată Gheorghe Iorga. Acesta menţionează că după desfiinţarea schitului prin plecarea călugărilor greci, biserica a devenit biserică de mir şi fiind izolată, fără populaţie în jur, nu s-a mai ocupat nimeni de ea.

În 1930, preotul Ioan Ochişor îi face unele mici reparaţii şi îi pune acoperiş de tablă. Biserica se redeschide în 1941, când prin ordin al Arhiepiscopiei Craiovei este numit preotul Pavel Mateevici – refugiat din Basarabia – ca slujitor al ei, „cu obligaţia de a se îngriji de reparaţie”. Acesta face unele reparaţii, astupând crăpăturile din ziduri, dar după un timp pleacă şi biserica se ruinează.

Biserica-Mainesti-07

După mai multe intervenţii ale preotului Ioan Ochişor, în 1959 se fac demersuri pentru renovarea ei, însă şi acest preot părăseşte parohia după cinci ani. Printr-un ordin al Mitropoliei Olteniei din 1966 biserica este închisă din nou cultului public.

În august 1972, părintele Smarand Ochişor anexează dosarului privind bunurile mobile şi imobile ale bisericii din Măineşti un istoric în care scrie: „nu cunosc de nicăieri ce reparaţii i s-ar fi făcut acestei biserici, dar după părerea noastră, socotim că nici una, deoarece după desfiinţarea schitului, biserica servind ca biserică de mir, nu s-a mai interesat nimeni de reparaţiunea ei… în jurul ei nu erau familii şi era izolată de Balş la doi kilometri. De-abia azi, după aproape 200 de ani, se găsesc în jurul ei vreo 30 de familii… şi care nici acum nu sunt dispuse la nici o jertfă pentru reparaţiunea ei”.

Potrivit reprezentanţilor Episcopiei Slatinei şi Romanaţiului,biserica este construită în formă de navă, din zid de cărămidă gros de 70 cm, este prevăzută cu pridvor, iar catapeteasma este din zid. Naosul este delimitat de pronaos printr-un zid de cărămida care are pe mijloc o deschidere cât o uşă şi două deschideri laterale mici.

Deasupra naosului se afla o turlă oarbă în formă octogonală, în exterior având opt ferestre înalte şi înguste. Intrarea în pronaos se face printr-o uşă masivă din stejar, simplă, aşezată în partea de vest. Pridvorul este deschis, susţinut de patru coloane masive în faţă şi două în spate, cuprinse în zidul pronaosului. Pardoseala este din duşumea de scândură, iar acoperişul din tablă zincată. Faţadele exterioare sunt văruite în alb şi au un brâu median simplu”.

Biserica-Mainesti-02

Biserica a fost pictată între anii 1810-1812, în tehnicile fresco şi tempera.La portretele ctitorilor, precum şi la celelalte tablouri votive din interior, se observă că în costumele de epocă apar şi elemente specifice portului popular românesc. Paleta zugravilor s-a rezumat la câteva nuanţe de roşu, albastru, gri, puţin verde şi galben, predominând încadraturile şi brâiele cu linii negre şi roşu închis”, se arată pe site-ul Episcopiei Slatinei şi Romanaţiului.

În toamna anului 1977, prin grija Patrimoniului Naţional şi a Episcopiei Argeşului, încep lucrări de conservare şi consolidare a bisericii. În data de 11 noiembrie 1996, prin decizia  Episcopiei Râmnicului s-a reînfiinţat Mănăstirea Măineşti, pe locul fostului schit de călugări numit „Schitul Haiducilor”, în jurul bisericii vechi – singura clădire din complexul monastic care a supravieţuit timpului. În anii 2004 – 2005, în incinta mănăstirii a fost construită o biserică nouă. În prezent, Mănăstirea Măineşti este mănăstire de maici.

Interesant este faptul că şi în judeţul învecinat, Vâlcea, există un schit – Pahomie – despre care se spune că ar fi fost întemeiat de haiduci. Aceştia „după ce oboseau în pribegie şi răzvrătire, fie putrezeau în ocnă, fie alegeau calea bisericii şi se călugăreau”, schimbau armele cu crucea lui Hristos. (Text: Agerpres, Foto: episcopiaslatinei.ro)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.