George Albert de Saxa-Coburg-Gotha s-a născut la Sandringham, Norfolk, la 14 decembrie 1895, fiind cel de-al doilea fiu al regelui George al V-lea al Marii Britanii (din 1910) şi al reginei Victoria May, Ducesa de York (Mary of Teck) şi al doilea moştenitor în linia de succesiune la tronul britanic, cunoscut fiind până la încoronare drept prinţul Albert.
Eduard Albert David, fratele său mai mare, născut la 23 iunie 1894, a fost numit Prinţ de Wales şi prim moştenitor al tronului.
Prinţul Albert a absolvit Naval College Royal de la Osborne, în 1909, iar apoi a studiat la Naval College Royal, din Dartmouth. În timpul Primului Război Mondial a servit în Marina Militară Regală. A fost primul membru al familiei regale care urma să fie certificat ca pilot. În ultimele săptămâni ale războiului, el a făcut parte din personalul Forţelor Aeriene Independente cu sediul central la Nancy, în Franţa. După desfiinţarea acestora a rămas o perioadă ca ofiţer în Forţele Aeriene Regale, perioadă în care a primit calificativul de pilot (1919), potrivit site-ului englishmonarchs.co.uk.
După război, prinţul Albert a studiat istoria şi economia, pentru un an, la Trinity College, din Cambridge. La 3 iunie 1920, a fost numit Duce de York, Conte de Inverness şi Baron Killarney şi a preluat multe dintre îndatoririle publice ale tatălui său.
În 1923, s-a căsătorit cu Elizabet Bowles-Lyon, contesă de Strathmore şi Kingborne. Au avut două fete. Prinţesa Elisabeta Alexandra Mary s-a născut la 21 aprilie 1926, la Londra. Cea de-a doua fiică, prinţesa Margareta, s-a născut la Castelul Glamis, în Scoţia, la 21 august 1930.
Atât prinţesa Elisabeta, cât şi sora sa mai mică, prinţesa Margareta (1930-2002), au studiat acasă, sub supravegherea Reginei Mamă (1900-2002) şi a guvernantei. Cursurile şcolare cuprindeau franceza, matematica, istoria, dar şi lecţii de dans, muzică şi artă, echitaţie.
Prinţul Albert a devenit preşedintele Societăţii de protecţie socială a lucrătorilor în domeniul industriei („Industrial Welfare Society”) şi a efectuat călătorii în ţări est-africane, în Australia şi Noua Zeelandă.
La moartea regelui George al V-lea, în 5 ianuarie 1936, Eduard a devenit automat rege, sub numele Eduard al VIII-lea. Relaţia acestuia cu o femeie divorţată, Wallis Simpson, şi exprimarea dorinţei de a se căsători au dus la abdicarea sa, în baza unui document oficial pe care l-a semnat la 10 decembrie 1936. El renunţa la tron atât în privinţa sa, cât şi a eventualilor lui moştenitori.
Ca urmare a abdicării, George a devenit rege al Marii Britanii, al Irlandei şi al altor dominioane britanice, din 11 decembrie 1936, fiind următorul moştenitor la tron, în ordine directă. Ceremonia de încoronare a avut loc la 12 mai 1937, George al VI-lea devenind rege şi cel de-al treilea monarh al casei de Windsor. O lună mai târziu, Neville Chamberlain a devenit prim-ministru şi a jucat un rol important în sfera politică a ţării.
După ce tatăl său a urcat pe tron, prinţesa Elisabeta a devenit moştenitoare a tronului, având titlul Alteţa Sa Regală prinţesa Elisabeta.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, regele şi regina au efectuat călătorii prin zonele afectate, câştigând simpatia publicului. În 1940, când Londra a fost bombardată de germani, regina a refuzat să se refugieze în Canada cu fiicele sale, rămânând în Palatul Buckingham.
Regele George al VI-lea a murit la 6 februarie 1952, iar Elisabeta a fost proclamată suverană a Marii Britanii, sub numele Elisabeta a II-a. Încoronarea oficială a avut loc, la Westminster Abbey, la 2 iunie 1953, iar ceremonia a fost condusă de Geoffrey Fisher, arhiepiscop de Canterbury.
Întreaga ceremonie a fost transmisă la radio şi, pentru prima oară, a fost transmisă la televizor în întreaga lume. Reşedinţa principală a monarhilor britanici este Palatul Buckingham din Londra.(Text: Agerpres, Foto: dkfindout.com)
