În localitatea prahoveană Valea Călugărească, undeva între vii, în renumita podgorie Dealu Mare, se află cea mai veche cramă recondiţionată din ţară, transformată într-un muzeu dedicat, evident, industriei de prelucrare a strugurilor şi păstrare a vinului.
O construcţie micuţă, intrată în circuitul turistic anul trecut sub denumirea Muzeul „Crama 1777”, puţin cunoscută, dar extrem de valoroasă în contextul tradiţiei din zonă.
Ca să ajungi aici, trebuie să apuci pe DN 1B, drumul care leagă Ploieştiul de Buzău. Aproape de ieşirea din localitatea Valea Călugărească, situată la mai puţin de 15 kilometri de Ploieşti, apar şi indicatoarele care te îndrumă spre Muzeul „Crama 1777”.
Pe un drum secundar care se „înţeapă” în cel naţional, undeva în partea stângă a lui, aşezată mândră între vii, pe o moviliţă, este cea mai veche cramă recondiţionată din România.
„Este cea mai veche cramă recondiţionată din ţară, fiind singura care s-a păstrat din secolul al XVIII-lea şi care a fost restaurată şi reamplasată. Ea păstrează între zidurile ei tradiţia de cioplitori în lemn a străbunilor noştri”, povesteşte muzeograful Nina Grigore.
Practic, această construcţie este o reproducere a unei crame datate la 1777 care se afla tot în Valea Călugărească, într-o zonă similară celei în care este amplasată acum, şi care s-a păstrat în forma ei originală până în anul 1985.
În anii 1960, profesorul Nicolae Simache a restaurat această clădire care era, potrivit muzeografului, singurul element de arhitectură rurală într-un areal de podgorie foarte semnificativ pentru prelucrarea vinului, respectiv în zona Dealu Mare.
Ulterior, construcţia a fost profund afectată de cutremurul din 1977, însă, pentru că se afla pe terenul IAS-ului, nu s-a putut interveni pentru salvarea ei. Între timp, au fost probleme din cauza celor care furau materialul lemnos al clădirii, astfel că angajaţii Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova au decis să intervină pentru a încerca să salveze cât mai multe elemente din vechea construcţie. Practic, în anul 1985, aceasta a fost demontată, recuperându-se o serie de bârne de lemn.
Crama a renăscut, însă, din dragoste... Din dragostea celor care înţeleg istoria şi îşi doresc să o perpetueze. În acest proces, un important rol l-a avut chiar familia Ninei Grigore.
„După Revoluţie, am decis să restaurăm crama şi am venit la primărie să cerem teren. Ni s-a spus că nu există. Noi aveam documentaţia de la restaurarea anterioară, cu tot, cu planuri, cu relevee, cu tot. În ’95-’96 am revenit la primărie. Ni s-a spus că nu au teren nici pentru oameni, darămite pentru muzeu. Eu sunt de aici, din Valea (Călugărească – n.r.). Am vorbit cu părinţii mei, care aveau vie aici şi am stabilit să dăm noi o bucată de teren. Au fost de acord, am făcut demersurile necesare înainte de actul de dăruire, dar am pus o condiţie: să nu se facă altceva aici în afară de muzeu”, a explicat muzeograful.
Lucrările au fost supravegheate de arhitectul Călin Hoinărescu, acesta fiind cel care s-a ocupat de toate detaliile care aveau să îi redea cramei aura de altădată.
Procesul nu a fost unul simplu, mersul lucrurilor fiind îngreunat chiar şi de găsirea unor grinzi cu o lungime de aproape 12 metri, uscate şi cioplite manual. Pentru că aşa este făcută toată lucrătura lemnului, manual. Nimic din industria actuală de prelucrare a lemnului nu a „întinat” construcţia ridicată ca un omagiu adus celei care s-a luptat cu vremurile până în 1985.
„Elementul de unicitate al acestei crame este acela că partea din lemn este lucrată în totalitate manual. Inclusiv cuiele de la îmbinări sunt din lemn. Este lemn cioplit şi şlefuit manual. De asemenea, s-a respectat în totalitate tehnica de prelucrare a secolului al XVIII-lea. Construcţia este o replică ce respectă întocmai releveul, dimensiunile, arhitectonica şi soluţiile tehnice şi volumetrice”, a punctat Nina Grigore.
Dar faptul că a pus la dispoziţia autorităţilor terenul pentru construirea cramei nu a fost suficient. Familia Ninei Grigore a donat şi o parte dintre obiectele care sunt acum exponate în muzeu.
Ba chiar aceasta l-a felicitat, cu un zâmbet în colţul gurii, pe tatăl său pentru că a ales să se descotorosească de o parte dintre acele obiecte aruncându-le şi uitându-le în podul casei de unde au ieşit, după ani, la lumină, având o valoare semnificativ mai mare.
Un zdrobitor făcut la Viena în 1925, tocitori din anii 1920, o pompă de pucioasă şi o alta pentru vin făcute în Germania, datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, un snop de rafie atârnat, în chip decorativ, pe perete şi datat la 1960 sunt câteva dintre obiectele care au ajuns în muzeu de la familia celei care, acum, le vorbeşte cu mândrie şi cu dragoste turiştilor despre acest loc.
„Am dat tot ce-am avut mai vechi, că doar nu era să cumpere muzeul totul. Doar le aveam…”, a spus Nina Grigore, cu fermitate, ca şi când un astfel de gest este absolut firesc, iar orice altă variantă ar fi nelalocul ei.
Construcţia are o prispă care precede intrarea în crama propriu-zisă, în care se remarcă piesele de sfârşit de secol XIX, o colecţie de etichete şi sticle pentru vin, precum şi atelierul de dogărie cu uneltele necesare prelucrării lemnului.
În beciul cramei se află o colecţie de butoaie pentru vin şi rachiu de tescovină, un cazan de ţuică, o colecţie de ceramică, respectiv piese din secolele XIX-XX, din diferite regiuni ale României, folosite pentru păstrarea şi consumul vinului şi rachiului, dar şi fragmente de lemn din crama originală, de la 1777, care păstrează feroneria originală.
Apoi, la intrarea în muzeu, se găsesc dosarul cu documente de la prima restaurare a clădirii de către profesorul Nicolae Simache şi o machetă a cramei.
Mansarda este ocupată de o expoziţie numită „Mlădiţele vieţii” compusă din exponate precum costume tradiţionale specifice Prahovei, dar şi altor zone ale ţării, decorate cu struguri şi frunze de viţă de vie, o icoană care conţine şi ea motivul viţei de vie, un covor cu aceeaşi simbolistică, lăzi de zestre, precum şi o colecţie de monede descoperite în zonă.
Muzeul „Crama 1777”, monument de artă medievală ţărănească, este un obiectiv turistic inaugurat anul trecut, de Ziua Internaţională a Muzeelor. El este amplasat pe Drumul Vinului, într-o străveche podgorie a ţării, Dealu Mare, numită şi „Patria vinurilor roşii”.
Drumul Vinului, care are o lungime de 58 de kilometri, include popasuri la conacele, curţile domneşti şi mănăstirile din 14 localităţi ale judeţului, respectiv Filipeştii de Pădure, Floreşti, Băicoi, Plopeni, Zamfira, Boldeşti-Scăieni, Bucov, Vărbila, Valea Călugărească, Jercălăi, Urlaţi, Ceptura, Tohani, Mizil, fiind, practic, o „reeditare” a unui segment mai vechi dintr-un drum folosit de romani în vechime. (Text: Agerpres, Foto: ghidulmuzeelor.cimec.ro, vacanta.infoturism.ro, phon.ro)
