Mănăstirea Agapia, una dintre cele mai mari mănăstiri de maici din România, pomenită uneori sub numele de Agapia Nouă, Agapia din Vale sau Agapia Mare, este situată pe valea pârâului Agapia, în judeţul Neamţ, la 9 km de oraşul Târgu Neamţ şi 3 km de satul Agapia.
Amplasată în mijlocul unei păduri, Mănăstirea Agapia este unul dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate aşezăminte din această parte a ţării, o străveche vatră de credinţă şi cultură, dar şi un nepreţuit tezaur de artă, îndeosebi datorită frescelor pictate de Nicolae Grigorescu în perioada 1858-1861.
Ansamblul Mănăstirii Agapia a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din judeţul Neamţ din anul 2004 şi cuprinde bisericile „Sf. Voievozi”, „Adormirea Maicii Domnului”, „Sf. Ioan Bogoslovul” şi paraclisul „Sf. Nicolae”, clădirile de incintă şi satul mănăstiresc alcătuit din 141 de case monument istoric, între care şi casa memorială „Al. Vlahuţă”. Ansamblul Agapia are o suprafaţă de peste 50 de hectare , din care 35 hectare curţi şi clădiri.
Pe lângă Mănăstirea Agapia funcţionează singurul seminar de fete din zona Moldovei, Seminarul Teologic Monahal „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, înfiinţat în vremea patriarhului Justinian Marina.
Istoria acestui vestit aşezământ monastic este strâns legată de existenţa unui schit ce a dăinuit până astăzi – Agapia Veche (Agapia din Deal) ce poartă numele cuviosului Agapie din Mănăstirea Neamţ, primul sihastru care s-a nevoit în această poiană întemeind o biserică de lemn cu hramul „Schimbarea la Faţă”.
Astfel a luat fiinţă prima sihăstrie din Munţii Neamţ, cunoscută sub numele de „Sihăstria lui Agapie”, mănăstirea Agapia fiind iniţial o mănăstire de călugări. Aceasta a fost distrusă de o avalanşă de zăpadă într-o zi de Paşti şi a fost refăcută la sfârşitul secolului al XV-lea. Prima menţiune documentară a fost făcută prin Hotărnica lui Ilies Vodă din 1437 care delimita moşia Mănăstirii Agapia de cea a Mănăstirii Neamţ.
Întrucât construcţiile de la Agapia din Deal nu prea aveau viaţă lungă din cauza terenului, în jurul anului 1600, unii dintre călugări s-au mutat în vale, ridicând o mică biserică în jurul căreia avea să se dezvolte Mănăstirea Agapia de astăzi. Primii ctitori voievozi amintiţi în vechiul pomelnic de la mănăstire sunt Petru Rareş şi Elena Doamna, prin grija cărora s-a construit prima biserică de piatră. Totodată, o inscripţie aflată în pronaosul bisericii mari de la Agapia din Vale menţionează pe Petru Şchiopul şi Ruxandra Doamna ca fiind întâii ctitori domneşti, în anul 1585.
Noua mănăstire a fost construită în perioada 1641-1643 de hatmanul Gavriil Coci, fratele domnitorului Vasile Lupu (1634-1653) după planurile arhitectului Enache Ctisi de la Constantinopol. Ulterior au fost construite chiliile ce formează incinta mănăstirii, iar la răsărit clopotniţa, construcţie masivă din piatră de granit. Lăcaşul de cult a fost sfinţit la 12 septembrie 1646 de mitropolitul Varlaam Moţoc al Moldovei, în prezenţa domnitorului Vasile Lupu, şi a primit hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”.
Atât ctitorii, cât şi domnitorul au înzestrat mănăstirea cu mai multe moşii, mari sume de bani, cărţi de cult, broderii şi numeroase odoare sfinte, iar hrisoavele din secolele următoare au consemnat noi danii de moşii, sate, vii, iazuri, mori, prăvălii făcute către mănăstire. Numai pentru ziua sfinţirii, hatmanul Gavriil, a comandat şi donat o Evanghelie îmbrăcată în ferecături de aur, scrisă pe pergament şi decorată cu portretele evangheliştilor în miniatură, precum şi o cruce cu opt braţe îmbrăcată în argint aurit, filigranat pe care sunt sculptate cele douăsprezece praznice mari de peste an.
În anul 1803, Mănăstirea Agapia a devenit obşte de maici, la iniţiativa mitropolitului Veniamin Costache, prin-un hrisov domnesc al lui Alexandru Moruzzi. Stareţă a fost numită maica Elisabeta Costache, sora mitropolitului Veniamin Costache, ce a condus mănăstirea până în anul 1834. Cu acest prilej, a fost înfiinţată o Şcoală pentru călugăriţe, unde să înveţe psaltichie (muzică vocală biserciească), limba greacă, precum şi meşteşugul broderiei şi ţesătoriei.
Biserica „Sf. Voievozi„ are plan triconc şi este construită pe temelie de piatră brută, cu ziduri din piatră şi cărămidă de o grosime impresionantă. Are abside semicirculare, la care au fost adăugate un diaconicon la sud şi un proscomidiar la nord şi are un acoperiş cu o înclinaţie redusă, acesta fiind străpuns de o turlă octogonală aflată deasupra naosului.
Lăcaşul are faţade de un alb strălucitor ce poartă pecetea stilului neoclasic, frumoşi pilaştri de factură corintică încadrând ferestrele şi uşile sau susţinând arcade oarbe cu arhivolte bogat ornamentate. Ferestrele au chenare de fontă cu decoraţii de aceeaşi factură neoclasică, iar deasupra uşii de intrare se află icoana hramului (Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil) pictată de Nicolae Grigorescu.
Intrarea în biserică se face prin partea sudică, pe o uşă masivă din lemn, iar în pronaos printr-o uşă metalică. Biserica este înconjurată de un puternic zid de incintă care atinge şi doi metri grosime, în interiorul căruia se desfăşoară, pe două nivele, chiliile boltite, cu masive arce de susţinere. Intrarea este adăpostită de turnul-clopotniţă.
De-a lungul secolelor, Mănăstirea Agapia a suferit numeroase jafuri, distrugeri şi incendii, dar a fost întotdeauna refăcută şi consolidată. A fost afectată de un incendiu în anul 1821 şi reparată între anii 1858-1862 când i s-au adăugat un nou pridvor, cel vechi închizându-se în sânul bisericii, şi două turle mai mici, una pe pridvor, alta pe altar, şi s-au lărgit ferestrele. Aceste două turle au fost mistuite de incendiul din 1903, rămânând numai turla veche a Pantocratorului, cu formă octogonală şi cu calotă sferică, sprijinită pe arcele naosului boltit.
Zidul despărţitor dintre vestibul, pridvor şi pronaos a fost înlocuit cu trei arce. De asemenea, a fost reamenajat mormântul ctitorilor şi au fost refăcute chiliile construindu-se o nouă cameră a clopotelor, iar după incendiul din 1903, au fost amenajate săli spaţioase şi luminoase pentru atelierele mănăstirii, fiind organizate o şcoală de patru clase pentru surorile tinere, ateliere de covoare şi broderii, precum şi o şcoală de pictură bisericească unde a predat Nicolae Grigorescu.
Cu ocazia acestor reparaţii stareţa mănăstirii, maica Tavefta, a înzestrat lăcaşul cu mobilier înnoit, policandre şi candelabre comandate la Viena şi Paris, fiind resfinţit la 25 ianuarie 1862, de către arhiereul Calinic Miclescu de Hariopoleos. Tot în acea perioadă maica Tavefta l-a adus pe pictorul Nicolae Grigorescu, în vârstă de numai 20 ani, pentru a picta pereţii interiori ai bisericii (1858-1861).
Grigorescu a pictat în stil laicizant realist inspirat din compoziţiile vestiţilor pictori ai Renaşterii: Tizian, Rafael Sanzio, Rembrandt, Bartolomé Murillo, Leonardo da Vinci. Lucrate minuţios icoanele ating perfecţiunea tehnică, câteva dintre ele (Maica Domnului, Iisus) fiind catalogate drept opere reprezentative ale stilului neoclasic în arta românească.
În ceea ce priveşte pictura murală, s-a spus că vastele compoziţii ce acoperă partea de deasupra pereţilor, bolţile, cupolele, pandantivii şi arcurile ce separă diversele părţi ale bisericii reprezintă o formă de artă nemaiîntâlnită la noi până atunci. În anul 1873, stareţa Tavefta a îmbrăcat icoanele din catapeteasmă în argint, precum şi icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni.
Ample lucrări de consolidare protecţie şi renovare a bisericii au fost efectuate între anii 1968-1969. Paraclisul Naşterea Maicii Domnului a fost pictat în frescă de către profesorul Neculai Stoica şi un colectiv de pictori restauratori (ieromonah Firmilian Ciobanu, arhimandrit Sofian Boghiu, Gh. Trăşculescu şi Gh. Zidaru) şi au fost curăţate de fum picturile murale ale lui Nicolae Grigorescu.
Nivelul extrem de ridicat al pânzei freatice, fenomenele de îngheţ-dezgheţ repetate, cutremurele din 1977, 1986 şi 1990 au afectat elemente structurale ale mănăstirii, astfel că în 1995 a fost elaborat un studiu de fezabilitate. Astfel, prin Hotărârea de Guvern nr. 896 din 8 noiembrie 1995, s-a aprobat finanţarea începerii lucrărilor de punere în siguranţă a monumentului, lucrări ce s-au derulat în perioada 1995-2009. Odată cu finalizarea acestor lucrări s-a reuşit redarea în circuitul turistic şi ecumenic a unui monument deosebit de important pentru cultura românească şi europeană.
În prezent Mănăstirea Agapia are cel mai mare număr de măicuţe dintre toate mănăstirile ortodoxe de călugăriţe din România. Aici găsim o impresionantă colecţie muzeală de artă medievală şi religioasă dar şi o bibliotecă ce cuprinde cărţi şi manuscrise vechi.
Dintre obiectele aflate în patrimoniul mănăstirii reţin atenţia cele patru Evanghelii tipărite la Mănăstirea Neamţ în 1821 şi îmbrăcate în superbe ferecături de argint aurit, Evanghelia dăruită în 1813 de patriarhul Hrisant al Ierusalimului, Panaghiarul de argint aurit din 1514 pe care Alexandru Lăpuşneanu l-a dăruit Mănăstirii Pângăraţi şi crucea îmbrăcată în argint aurit, cu o bucată din sfântul Lemn al Crucii Mântuitorului, dăruită de patriarhul Chiril al Ierusalimului.
„Agapia, cea tăinuită de lume”, cum o descria Ion Creangă, a fost prezentată în mai multe opere literare despre munţii Neamţului. Printre primii scriitori care au poposit aici a fost poetul şi diplomatul Dimitrie Bolintineanu (1857), aflat într-o călătorie prin Principatul Moldovei. El a descris această călătorie în volumul de memorialistică „Călătorii în Moldova” (1859), lăudând patriotismul maicilor de la Agapia, pe care-l consideră superior celui manifestat de „cei mai înflăcăraţi patrioţi”.
Pe la Agapia a trecut şi scriitorul Calistrat Hogaş în călătoriile sale prin Munţii Neamţului, la sfârşitul secolului al XIX-lea, descriind mănăstirea în povestirea „La Agapia”, dar şi Alexandru Vlahuţă care face o descriere în povestirea „În munţii Neamţului” din volumul România pitorească (1901) – „Mânăstirea Agapia e vârâtă-n munţi, pitită-ntr-un ungher de văi, aşa că n-o vezi decât când intri-n ea.
Dinspre miazănoapte o păzeşte de crivăţ o măgură-naltă, descoperită – «Muncelul cu Flori»; la apus se ridică zid întunecat de codru, şi-n faţă iarăşi pădure de brazi, străbătută de cărări ce te scot în luminişuri neaşteptate – «Poiana Mitropolitului», «Poiana Stariţii», iar mai sus prin bungete de fagi, deasupra opcinei înalte, în fermecătoarea privelişte de pe «Ciungi», de unde vezi jos mânăstirea Văraticului, în dreapta băile Bălţăţeşti, în stânga Cetatea şi Târgu-Neamţului în faţă larga, nemărginita vale-a Moldovii”. (Text: Agerpres, Foto: dozadebine.ro, Video: youtube.com)
