Marele Canal este format dintr-o serie de căi navigabile din estul şi nordul Chinei – începând de la Beijing şi terminându-se în oraşul Hangzhou din provincia Zhejiang – care leagă Fluviul Galben cu râul Yangtze.
Întinzându-se pe circa 1.800 km, el este cea mai lungă cale navigabilă artificială din lume şi reprezintă una dintre cele mai mari şi mai extinse proiecte de inginerie civilă din lume, realizate înainte de revoluţia industrială.
La momentul de vârf, avea mai mult de 2.000 de km de căi navigabile artificiale, care legau cinci bazine hidrografice principale ale Chinei.
Canalul a fost construit pentru a permite transportarea surplusului de cereale din agricultura bogatelor văi ale râurilor Yangtze şi Huai şi pentru a alimenta capitala şi marile armate permanente din nordul Chinei. De atunci, canalul a jucat un rol important în asigurarea comerţului şi realizarea schimburilor culturale între regiunile de nord şi de sud ale estului Chinei şi este folosit încă şi astăzi ca un mijloc major de comunicare.
Canalul a fost construit pe secţiuni în diferite zone şi în diferite perioade, începând din secolul V î.Hr., dar asamblarea acestora nu a fost făcută până în secolul al VII-lea, atunci când a fost realizată o extindere majoră, sub conducerea împăratului Yang al dinastiei Sui, şi când canalul a ajuns la mărimea la care este cunoscut astăzi. Împăratul Yang avea nevoie de o modalitate de a transporta orezul din regiunea fertilă din nord-vestul văii râului Yangtze, pentru a hrăni capitala şi armatele care luptau în mod constant cu triburile nomade.
Mai mult de 3 milioane de ţărani au fost forţaţi să muncească, supravegheaţi de mii de soldaţi. Proiectul a durat şase ani până la finalizare, când aproximativ jumătate dintre ţăranii lucrători erau morţi de epuizare şi foame. Dar, cu toate suferinţele, canalul s-a dovedit indispensabil pentru transportarea proviziilor de alimente. Până în anul 735, aproape 150 de milioane de kilograme de cereale au fost expediate anual de-a lungul canalului. Alte bunuri, de la bumbac la porţelan, au fost, de asemenea, comercializate, ajutând înflorirea economiei Chinei.
Când dinastia mongolă Yuan (1271-1368) a mutat capitala Chinei la Beijing, nu a mai fost nevoie de un braţ al canalului pentru a se ajunge în vest, la Kaifeng sau Luoyang. A fost făcută o scurtătură prin provincia Shandong, care reducea lungimea Marelui Canal cu mai mult de 700 km şi, astfel, a fost stabilit traseul actual al Canalului.
La mijlocul dinastiei Ming (1368-1644), canalul a fost renovat şi au fost proiectate 15 ecluze în vestul provinciei Shandong. În respectiva perioadă armata imperială de transport a crescut la 15.000 de ambarcaţiuni şi la 160.000 de soldaţi angajaţi, care furnizau forţa de muncă pentru a trage barjele încărcate atunci când era necesar. Îmbunătăţirile succesive aduse canalului au permis conducătorilor să facă mai uşor inspecţii la exploataţiile din sud şi le-a permis un control mai mare.
Construirea canalului a dus la multe inovaţii inginereşti extraordinare. În 587, prima ecluză din lume a fost inventată de inginerul Liang Rui al dinastiei Sui, pentru una dintre secţiunile originale ale Canalului aflate de-a lungul Fluviului Galben; în 984, un comisar de transport, pe nume Qiao Weiyo, a inventat ecluza cu bazin (sas) şi două porţi etanşe pe Marele Canal, – sistem de blocare a apei pe care îl vedem şi astăzi în canalele moderne.
Când a apărut calea ferată, canalul a ieşit treptat din uz şi nu a mai fost reparat. Astăzi, este navigabil doar de la Hangzhou la Jining. Secţiunile centrală şi de sud sunt întreţinute şi utilizate în principal pentru transportarea cărbunelui de la minele din provinciile Shandong şi Jiangsu. Alte secţiuni ale Marelui Canal s-au colmatat, iar secţiunea nordică a secat în întregime. (Traducere şi adaptare după amusingplanet.com, Foto: easytourchina.com, absolutechinatours.com, panoramio.com)
