Mănăstirea Tismana

Manastirea_Tismana-01

Mănăstirea Tismana, considerată cea mai veche mănăstire din Ţara Românească, se află pe teritoriul oraşului Tismana, judeţul Gorj, aflat la 30 km faţă de municipiul Târgu-Jiu. Aşezământul este o ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana ridicată pe stâncă.

Cea mai veche mărturie despre mănăstire este consemnată de Paul de Alep, care împreună cu patriarhul Macarie al Antiohiei a vizitat acest lăcaş în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Mănăstirea Tismana nu este o mănăstire construită întâmplător, sau în urma unui sfat lumesc, ci este zidită prin descoperire dumnezeiască şi numai după zeci de ani de căutări ale unui om sfânt, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit, potrivit istoricului aflat pe site-ul oficial al Sfintei Mănăstiri. Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, pomenit în calendar în ziua de 26 decembrie, a fost unul dintre marii întemeietori de aşezăminte monahale şi duhovnici ai Ţării Româneşti din secolul al XIV-lea.

S-a născut în anul 1340, într-o familie de vlahi sud-dunăreni. În Ţara Românească, Sfântul Nicodim a venit de la Muntele Athos prin chemare divină cu misiunea de a ridica o mănăstire. Potrivit agenţiei de ştiri Basilica, documentele istorice menţionează mai multe mănăstiri ctitorii ale Sfântului Nicodim: Vratna şi Mănăstiriţa (în Serbia), Vodiţa, Gura Motrului, Topolniţa, Vişina, Aninoasa, Tismana (în Ţara Românească) şi Prislop (în Ţara Haţegului).

Sfântul Nicodim este pomenit, pentru ultima dată, în timpul vieţii sale la 23 noiembrie 1406, la Tismana, când mănăstirea a primit un nou hrisov de la Mircea cel Bătrân. A trecut la cele veşnice la 26 decembrie 1406 şi a fost îngropat în mormântul dinainte pregătit în apropierea bisericii Mănăstirii Tismana. Legenda susţine că lăcaşul ridicat pe apa Tismanei a fost construit din lemnului unui tis, o specie de conifer cu lemn tare, care împădurea pe vremea aceea zona, de la care ar proveni şi numele mănăstirii.

Manastirea_Tismana-02

Se pare însă că aceasta este numai o poveste, biserica fiind de la început o construcţie de zidărie, dat fiind importanţa care s-a acordat de la bun început acestui aşezământ de către domnitorii Ţării Româneşti.

Încă de la început, aşezământul a fost înzestrat printr-un hrisov de la Radu I, cu danii în pământ şi venituri, care să asigure întreţinerea monahilor ce se aflau sub stăreţia Sfântului Nicodim. Acest hrisov nu s-a păstrat însă, în ce anume au constat acele donaţii a făcut cunoscut un alt document emis în 1385, de către fiului lui Radu I, Dan I. Următorul document referitor la Tismana e datat din primul an al domniei lui Mircea cel Bătrân, 1387, care reconfirmă posesiunile şi drepturile.

Sub conducerea Sfântului Nicodim, colaborator al celor trei voievozi, care întrunea calităţi de cunoscător în meşteşugul zidirii, de caligraf şi miniaturist, cu cele de organizator de viaţă bisericească, dar şi de bun gospodar al averii mănăstireşti, aşezământul de la Tismana a devenit înfloritor. Mănăstirea Tismana a fost de la început o samovlastie, adică o comunitate monahală de sine stătătoare, nesupusă nici mitropolitului Ungrovlahiei, nici celui de Severin. Această rânduială s-a păstrat până târziu, fiind reamintită în toate hrisoavele domneşti.

Manastirea_Tismana-03

Existenţa bisericii ridicate de Sfântul Nicodim nu a fost însă de prea lungă durată. Deşi din marele număr de hrisoave de întărire, păstrate din secolul XV, reiese că mănăstirea şi-a continuat neîntrerupt activitatea ca instituţie, o cauză necunoscută a dus la ruinarea lăcaşului şi a făcut necesară o refacere totală a lui. În acest sens, există date care arată că cea de-a doua construcţie de la Tismana datează din vremea domniei lui Radu cel Mare (1495-1508).

Această a doua construcţie reprezenta unul din monumentele de seamă ale arhitecturii munteneşti de la începutul secolului XVI, o biserică de mari dimensiuni pentru acele timpuri, compusă din altar, naos, pronaos şi pridvor deschis, încununată cu trei turle. Prin importanţa şi dimensiunile sale, cea de-a doua biserică de la Tismana făcea parte din seria monumentelor domneşti de amploare, construite în secolul XV, şi căreia îi aparţin bisericile mănăstirilor Dealu, Snagov şi biserica episcopală din Curtea de Argeş.

Biserica de la Tismana se deosebeşte însă de ele prin materialele din care este construită. Zidurile sunt din blocuri de tuf calcaros, iar în locul paramentelor de piatră în întregime acoperite cu sculpturi de la Dealu şi Argeş, la Tismana faţadele erau probabil simplu tencuite. Prin această tratare a materialelor, ca şi prin unele trăsături ale planului, ea se apropie de o grupă de monumente contemporane din Serbia.

Mănăstirea Tismana a suferit în cursul veacurilor o serie de prefaceri, până când, în ziua de astăzi nu i se mai văd urmele, modificările monumentului, mai ales cele din faţade, refăcute de atâtea ori, i-au schimbat înfăţişarea arhitectonică.

Mănăstirea a fost silită de împrejurări, mai ales în secolele XVII şi XVIII, când vechile fortăreţe ale Ţării Româneşti fuseseră distruse din ordinul Porţii, să servească şi drept cetate. În secolul XIX, la începutul mişcării pandurilor, Tudor Vladimirescu i-a închis aici pe ispravnicii din plasele Olteniei. Mai târziu, aici s-au unit două din detaşamentele de panduri, conduse de D. Macedonski şi D. Gîrbea. În 1821 multe mănăstiri, Strehaia, Cozia, Bistriţa, Polovragi, au servit ca baze de rezistenţă ale pandurilor lui Tudor Vladimirescu, dar Tismana a fost fără îndoială cea mai importantă dintre ele.

În 1844 a început o epocă de mari transformări pentru vechiul monument, care n-au avut însă cel mai fericit rezultat. Pornite din iniţiativa domnului regulamentar Gheorghe Bibescu de a restaura cele mai vechi şi însemnate monumente istorice ale ţării, aceste lucrări au fost executate de arhitecţi străini, într-o vreme când în Europa domnea stilul neogotic.

În acest fel, pe lângă multe alte schimbări pe care le-a suferit vechiul lăcaş, bisericii i-a fost provocată o pierdere ireparabilă, prin dărâmarea pridvorului deschis. Timp de zece ani, între 1954-1964, Arhiepiscopia Craiovei a susţinut lucrările de reconstituire a vechii înfăţişări a Tismanei. În cadrul acestor lucrări, elementele decorative străine arhitecturii româneşti au fost îndepărtate, redându-i-se mănăstirii o înfăţişare cât mai apropiată de cea de odinioară.

În 1983 a fost reconstruit pridvorul bisericii pe vechile temelii, conducătorul lucrărilor fiind inginerul Ioan Sălăjan, actualul mitropolit al Banatului. Acesta a fost pictat în tehnica al fresco, între 1994 şi 1996. În prezent, Mănăstirea Tismana îşi etalează statutul de „monument de artă” prin tot ceea ce reprezintă şi există în ea. Tismana a fost şi rămâne cea mai veche vatră de cultură, un uriaş muzeu al trecutului, un sanctuar al marilor arderi ale prezentului şi o fereastră deschisă spre aspiraţiile viitorului. (Text: Agerpres, Foto: commons.wikimedia.org, manastirea-tismana.ro, Video: youtube.com)