Florile reprezintă un adevărat spectacol al naturii, care a însoţit omul încă de la începuturile existenţei sale, oferindu-i momente de bucurie, atât ca mesager al unor sentimente şi gânduri pe care acesta dorea să le transmită, cât şi ca element cu rol decorativ.
Prin flori, omul şi-a apropiat frumosul, tocmai de aceea şi le-a dorit mereu în preajmă, asociindu-le celor mai importante momente ale vieţii. „Venim pe lume însoţiţi de flori, ne petrecem viaţa printre flori şi plecăm din lume înconjuraţi de flori. Câte astfel de exemple, de prezenţe pline de semnificaţii şi atât de permanente în viaţa noastră mai putem da?”, spunea prof. dr. Florin Toma.
Preocuparea omului faţă de flori datează încă din cele mai vechi timpuri. Există numeroase dovezi arheologice care atestă faptul că florile au făcut parte mereu din viaţa omului. Potrivit autorilor A. Miliţiu şi N. Ailincăi, în volumul „Floricultură”, cultivarea plantelor în scop decorativ a început să fie practicată din sclavagism, când munca migăloasă pentru îngrijirea lor era efectuată de către sclavi.
În antichitate, era renumit cultul pentru flori la popoarele Orientului, respectiv în China, India şi Japonia. Parcuri imense de flori împrejmuiau palatele împăraţilor chinezi, cu flori precum azaleea, camelia, crinul, lotusul sau trandafirul. Grădinile indiene ofereau şi ele un sortiment floricol variat, caracterizat de vegetaţia naturală luxuriantă. Japonia, pe de altă parte, era vestită pentru celebrele aranjamente florale Ikebana, notează prof. dr. Florin Toma în cartea „Floricultură şi Artă florală’.
Totodată, în Marele Templu din Ierusalim, construit pe vremea împăratului Solomon, se afla o încăpere „grădină”, cu o mare varietate de specii de plante, cultivate în ghivece. De altfel, în Iudeea, lângă Ierusalim, era vestită ”Valea trandafirilor lui Solomon”.
Oamenii au început încă din acea perioadă să folosească florile în scopuri diverse, demne de menţionat fiind şi grădinile suspendate ale Semiramidei din Babilon, care au constituit una dintre „cele 7 minuni ale lumii antice”. Iranul era şi el celebru pentru grădinile sale, aşa-numitele paradisuri în care se cultivau atât arbori, cât şi multe flori, precum toporaşi, zambile, lalele, narcise, maci, trandafiri, crini, liliac şi mirt. De altfel, Iranul era numit Ghiulistan (trandafir), iar capitala sa — Susa (oraşul crinilor).
Tot din perioada antichităţii datează cunoaşterea florilor şi în spaţiul european, dar aceasta nu se ridica la distincţia grădinilor orientale. În Europa, florile reprezentau o ofrandă adusă zeităţilor sau personalităţilor, un exemplu edificator în acest sens fiind denumirile date florilor în Grecia antică, precum Narcissus, Adonis, Iris, Nemessis.
În Egipt, numeroase grădini erau decorate cu fântâni, arbori pletoşi şi foarte multe flori, printre care maci, trandafiri, albăstrele, crini, rezede, mirt, dar cea mai importantă era lotusul.
La romani, florile se bucurau de o atenţie deosebită, subliniază autorul Milea Preda, în volumul „Floricultura”. Poetul Horaţiu spunea că „plantele de ornament, trandafirii şi mixandrele, au luat locul altor plante mai folositoare.” În celebrele „grădini romane”, locul principal era ocupat de flori, folosite la împodobirea templelor, locuinţelor şi băilor, iar printre cele mai apreciate erau lalelele, zambilele, narcisele, violetele, gladiolele, iar garoafele şi trandafirii se cultivau iarna sub sticlă. Pe vremea împăratului Seneca, la Roma se plantau flori în ghivece, iar împăratul Nero (54-68) patrona aşa numitele „ploi” cu petale de trandafir, închinate zeiţei Venus.
În grădinile dacilor, se cultivau atât plante folosite în scopuri medicinale, cum ar fi mătrăguna, spânzul, iarba mare, cât şi plante folosite în scop decorativ, cum ar fi merişorul, albăstreaua, lăcrămioarele, bujorul sau priboiul.
Evul Mediu a adus numeroase îmbunătăţiri în domeniul floricol. Au fost preluate în cultură specii din flora spontană, grupate ulterior în colecţii, iniţial în grădinile particulare şi ale mănăstirilor, apoi în cadrul grădinilor botanice, înfiinţate mai întâi la Pisa (1547), la Oxford (1632) şi la Versailles (1657). În perioada Renaşterii, încep să fie transferate plante în şi din toate zonele lumii, sunt înfiinţate şcoli de instruire în domeniul culturii plantelor şi instituţii de producere organizată a plantelor floricole, iar în Europa Occidentală se construiesc parcuri imense.
În prezent, florile sunt nelipsite din viaţa omului, o expresie atât a personalităţii fiecăruia dintre noi în parte, cât şi a gradului de civilizaţie. Floricultura, disciplina care se ocupă cu studiul şi cultura florilor, îndeplineşte patru funcţii majore.
Prima dintre acestea este cea estetică, care satisface nevoia de frumos a omului, florile fiind nelipsite de la evenimentele importante din viaţa noastră.
Cea de-a doua este funcţia sanitară, florile jucând un rol important atât în menţinerea echilibrului dintre componentele aerului, cât şi în efectul benefic pe care îl au asupra psihicului uman.
În cel de-al treilea rând, funcţia socio-umană are în vedere rolul florilor în dezvoltarea şi în menţinerea relaţiilor interumane. Nu trebuie uitată nici cea de-a patra funcţie, cea economică, pe care o au atât cultura, cât mai ales comercializarea florilor.
Totodată, florile servesc şi ca materie primă pentru alte industrii.
Spre exemplu, macul, busuiocul, nalba de grădină şi gălbenelele sunt folosite ca materie primă pentru industria farmaceutică, tuberoza, busuiocul, frezia, mărgăritarul — pentru industria cosmetică, trandafirul, vanilia, dafinul, ananasul — în industria alimentară, dalia, nalba de grădină, mărăriţele, conduraşii, rudbeckiile — în industria coloranţilor naturali, menţionează prof. dr. Florin Toma.
Printre ţările cu cele mai mari suprafeţe şi producţii floricole se numără: Olanda, Columbia, Danemarca, Italia, Belgia, SUA, Canada, Israel, Germania, Franţa, Marea Britanie. În unele ţări, florile au fost ridicate la rang de simbol naţional: crizantema în Japonia, laleaua în Olanda sau trandafirul în Satele Unite ale Americii.
Pe lângă prezenţa nelipsită în viaţa fiecăruia dintre noi, florile se bucură de o apreciere deosebită în diverse sfere artistice, precum pictura, fotografia, poezia sau muzica. Aşa cum aprecia specialistul Constantin Datculescu, în „Tratat de horticultură” (1882), „cea mai frumoasă podoabă a pământului este floarea, pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o pentru ca s-o cultivăm şi s-o îmbunătăţim”. (Text: Agerpres, Foto: pexels.com)
