Ne aflăm în mijlocul unei schimbări de paradigmă în legătură cu modul în care se face presă. Inovaţiile tehnologice din domeniul digital şi numeroasele medii de socializare online i-au pus la dispoziţie consumatorului de presă instrumentele reporterilor (orice telefon mobil inteligent este dotat cu cameră foto/video) şi accesul nelimitat la diferite platforme de exprimare în scris a opiniilor (pe site-uri de socializare).
În aceste condiţii existenţa jurnalismului clasic este ameninţată, iar salvarea acestei bresle poate veni, aparent paradoxal, din îmbrăţişarea acestei schimbări, şi nu din lupta împotriva ei. Această salvare ar putea veni sub forma conceptului de ‘jurnalism în reţea’ (networking journalism).
Anja Kröll, şefa departamentului pentru ştiri interne şi internaţionale al cotidianului austriac Salzburger Nachrichten, a prezentat noua relaţie dintre jurnalişti şi audienţă, într-un studiu publicat de Institutul Reuters sub titlul ‘Rolul jurnalismului în Era Digitală’.
„Presa tradiţională se află în mijlocul unei curse nebune într-un montagne russe scăpat de sub control. Presa clasică înregistrează pierderi de audienţă, profit şi atenţie din partea publicului (…) Jurnaliştii trebuie să înţeleagă noul public şi noul său comportament de contributor la crearea de ştiri, şi nu doar de simplu consumator (…) O soluţie de colaborare între jurnalist şi publicul său este ‘jurnalismul în reţea'”, susţine autoarea în materialul publicat pe site-ul reutersinstitute.politics.ox.ac.uk.
Jurnalismul în reţea sau networking journalism este un mod de a face presă în care profesioniştii din domeniu colaborează cu publicul larg pentru a obţine produse media de calitate. O astfel de colaborare include relatările primite din partea publicului, interactivitate, open sourcing, apelul la portaluri deschise unde poate contribui oricine, aşa cum este Wikipedia, blogging şi nu în ultimul rând comunicarea permanentă prin intermediul reţelelor de socializare.
„Jurnalismul în reţea ţine cont de natura colaborativă a jurnalismului din prezent: profesionişti şi amatori lucrează împreună pentru a afla adevărul şi a produce o informaţie de presă completă şi cât mai exactă, luând legătura unii cu alţii pentru a împărtăşi fapte, întrebări, răspunsuri, idei şi perspective. (Acest tip de jurnalism) recunoaşte relaţiile complexe din care se nasc produsele de presă de calitate (…) Cu cât jurnaliştii se comportă mai mult ca nişte cetăţeni, cu atât mai puternic va fi mesajul pe care-l transmit în materialele lor de presă. În jurnalismul în reţea, publicul se poate implica într-o ştire înainte ca aceasta să fie redactată în varianta finală, contribuind cu relatări, întrebări şi sugestii. Jurnaliştii se pot baza pe contribuţia publicului pentru a redacta o ştire”, conform blogger-ului Jeff Javis, citat de Charlie Beckett în lucrarea sa, ‘Supermedia’.
Acest concept a apărut odată cu modificarea comportamentului publicului consumator de informaţie de presă. Prin impactul unor medii precum Facebook, Twitter, YouTube sau WhatsApp, dar şi datorită noilor dispozitive tehnologice care fac aceste medii accesibile oricând şi de oriunde, aşa cum sunt telefoanele mobile inteligente sau tabletele, mulţi oameni nu mai doresc să rămână nişte simpli consumatori de presă care aşteaptă acasă, aşezaţi confortabil, în fotolii, jurnalul de seară pentru a afla ce mai este nou. Ei doresc să îndeplinească roluri active şi să participe la crearea şi diseminarea de conţinut media.
Știrea nu mai este produsul care prinde viaţă atunci când răsfoim un ziar sau când luăm telecomanda televizorului în mână. Acum a devenit un proces neliniar, rezultatul unei interacţiuni multidirecţionale. Jurnalismul nu mai este o industrie de sine stătătoare.
Acest lucru devine evident dacă lăsăm statistica să vorbească. În 2015 au fost înregistrate la nivel mondial 4,9 miliarde de dispozitive smart interconectate. Conform Digital News Report, în urmă cu doi ani, aproximativ 18% dintre britanici au folosit Facebook pentru a afla ştiri. În 2015 acest procent a ajuns la 30%.
În plus, la nivel mondial, aproximativ 1 miliard de oameni folosesc această reţea de socializare în fiecare zi în timp ce o altă reţea socială, Twitter, are în jur de 300 de milioane de utilizatori pe zi. Interesant în legătură cu Facebook şi Twitter este şi faptul că oamenii caută ştiri mai ales pe Twitter, dar aprofundează subiectele pe Facebook şi apoi, foarte important, le distribuie mai departe pe platformele de socializare, le popularizează. Tinerii din prezent nu mai citesc un ziar de la prima până la ultima pagină, ci sunt mai degrabă interesaţi de informaţiile care le sunt semnalate din grupul lor de prieteni, generându-se astfel trenduri în modul în care sunt selectate şi accesate produsele de presă.
Ce înseamnă acest lucru pentru presă?
În primul rând casta jurnaliştilor nu poate să-şi ignore audienţa iar, astfel, colaborarea dintre jurnalişti şi consumatorii de presă devine nu numai necesară, ci chiar de dorit pentru că împreună pot obţine mai mult decât separat.
Redacţiile de ştiri nu mai sunt „fortăreţele” celei de-a patra puteri din stat, ci mai degrabă nişte noduri aflate în centrul unor reţele vaste de comunicatori care decid informaţiile suficient de interesante pentru a deveni ştiri, le updatează, le interpretează şi le comentează până la ultimele lor consecinţe.
Desigur însă că şi această descentralizare a produsului de presă şi cantitatea uriaşă de informaţii la care au acces jurnaliştii doar în urma contactului cu publicul ridică unele provocări.
Astfel, ce se întâmplă atunci când jurnaliştii se confruntă cu o suprasaturare de informaţii sau atunci când publicul larg, cu voie sau fără voie, ajunge să disemineze informaţii false doar pentru a strânge click-uri sau like-uri, fiind la rândul său victima unei manipulări, sau atunci când nevoia publicului pentru o reacţie rapidă duce la pierderea exactităţii produsului jurnalistic?
Următorul exemplu demonstrează ce se întâmplă atunci când jurnaliştii nu-şi verifică suficient sursele.
La data de 24 martie 2015 zborul Germanwings 4U9525 s-a prăbuşit în Alpii francezi. Câteva zile mai târziu opinia publică a aflat cine a fost responsabil de acest groaznic accident: Andreas Lubitz, copilotul aeronavei s-a sinucis şi a luat cu el 149 de oameni. Imediat întreaga lume a aflat cum arăta pilotul şi detalii din viaţa lui. Fotografii ale acestuia au fost publicate pe primele pagini ale revistelor şi ziarelor, au fost prezentate la televizor alături de comentarii despre circumstanţele care l-au împins să comită o astfel de crimă.
Confuzia şi dezinformarea s-au strecurat însă aici în contextul în care unele medii de presă au prezentat fotografia unui alt bărbat drept fotografia copilotului criminal, pornind de la nişte mesaje difuzate pe Twitter. Jurnalişti din întreaga lume, aflaţi sub presiunea de a difuza cât mai rapid noile informaţii sub sigla „breaking news”, au preluat această fotografie ce a circulat pe Twitter fără a-i verifica validitatea. Drept consecinţă, fotografia unui om nevinovat, Andreas G., a fost prezentată de presă drept fotografia unui criminal.
Într-un interviu oferit publicaţiei ‘Salzburger Nachrichten’, Maria Windhager, avocatul lui Andreas G., a declarat că nu consideră presa vinovată de această confuzie. ‘Internetul le permite jurnaliştilor să obţină mai multe informaţii şi într-un mod mai rapid. Teoretic un jurnalist bun poate profita de acest lucru şi poate deveni mai bun. Problema este că există prea multe surse dubioase pe care jurnaliştii le folosesc în mod necugetat. Cea mai mare tentaţie este viteza. Jurnaliştii găsesc o imagine pe internet şi o folosesc imediat, fără să mai verifice sursa pentru că acest lucru ar necesita timp’, timp în ce publicaţii concurente pot publica informaţia pe care tu încă o verifici.
Din acest caz se pot trage două concluzii: în primul rând, intră în discuţie necesitatea unei noi etici a jurnalismului în era digială, o etică direcţionată spre jurnaliştii care se confruntă cu proliferarea informaţiilor neverificate sau de-a dreptul mincinoase publicate cu uşurinţă în mediul online. Astfel, chiar dacă se ştie că foarte multe dintre informaţiile publicate online nu sunt adevărate, ziarele şi alte medii de presă folosesc în continuare Facebook ca pe un valoros instrument de cercetare.
În al doilea rând, redacţiile de ştiri ar trebui să dispună de un set de instrucţiuni şi de proceduri despre cum să folosească astfel de informaţii înainte să se producă vreun dezastru sau eveniment ce poate fi folosit drept breaking news.
O soluţie este cea adoptată de unele redacţii de ştiri care oferă informaţiile publicului larg imediat ce sunt disponibile, fără a fi verificate, citând cu exactitate sursa şi avertizându-şi publicul că informaţia nu este încă verificată. Această soluţie se bazează pe capacitatea publicului de ştiri de a discerne credibilitatea unei informaţii şi astfel transferă o parte din responsabilitatea informării corecte de pe umerii jurnaliştilor în curtea consumatorilor de presă.
O astfel de abordare nu poate fi însă viabilă, conform autoarei acestui studiu, Anja Kroll, pentru că jurnaliştii muncesc într-un domeniu în care credibilitatea este mai importantă decât oricând.
Ce poate fi făcut?
O soluţie aplicată de BBC News este cea a deschiderii unui hub pentru ştirile şi informaţiile provenite de la publicul larg: UGC Hub (User Generated Content) — locul unde 15 jurnalişti procesează volumul mare de informaţii primit de BBC de la publicul său. În cadrul acestui hub sunt adunate informaţii care apoi sunt verificate cu instrumentele clasice ale jurnalismului — contactul telefonic sau intervievarea martorilor. Această abordare produce informaţii noi şi de încredere.
Această variantă nu poate fi considerată o soluţie, din punct de vedere al impactului financiar, de către companiile mai mici de presă care nu dispun de un număr suficient de ridicat de jurnalişti bine pregătiţi şi cu experienţă pentru a verifica astfel de informaţii. Și acesta este un punct de vedere valid, susţine autoarea studiului, însă conceptele de jurnalism în reţea şi de cogenerare a ştirilor alături de public necesită investiţii într-o infrastructură menită să asigure credibilitate vectorului de presă.
Este o investiţie în marcă, pentru notorietatea respectivei companii de presă, iar notorietatea brandului poate asigura supravieţuirea companiilor de presă cu tradiţie în faţa noilor intrări pe piaţa media. După cum remarca John V. Pavlik în lucrarea sa ‘Journalism and new media’:
„Încrederea este liantul care menţine redacţiile de ştiri şi-i fidelizează pe cititorii de presă de un anumit ziar sau de altul”.
Este evident că adevărul celor relatate este un principiu cardinal al jurnalismului, în special în prezent, când atât creatorii de presă cât şi consumatorii se confruntă cu o supraîncărcare informaţională. Oamenii nu au timpul necesar pentru a verifica toate informaţiile pe care le găsesc în mediul online şi de aceea au nevoie de un brand recunoscut de presă care să facă acest lucru pentru ei. Pe scurt, oamenilor le place să folosească site-urile de socializare dar nu au neapărat şi încredere în conţinutul pe care-l găsesc acolo. Astfel, jurnaliştii trebuie să fie conştienţi de importanţa verificării faptelor şi surselor pentru că aceste verificări se reflectă direct asupra modului în care este perceput brandul pentru care lucrează. În caz contrar, dacă brandul este decredibilizat, consumatorii de presă vor alege un altul.
Trushar Barot, editor la BBC UGC, explică pe scurt strategia aplicată de trustul de presă din Marea Britanie: „dacă ai făcut verificări şi ai încă dubii, nu folosi informaţia!”.
În ceea ce priveşte oportunităţile deschise de acest nou tip de jurnalism, ele sunt bine exemplificate de cazul aşa-numitului miracol de pe râul Hudson: la 15 ianuarie 2009 un avion Airbus A320 s-a prăbuşit în râul Hudson. Acest incident aviatic i-a transformat în eroi pe căpitanul aeronavei şi pe secund care au reuşit să salveze pasagerii aterizând forţat în apele râului Hudson, New York, după ce ambele motoare ale aeronavei au fost pierdute.
Toţi cei 155 de pasageri şi membri ai echipajului au fost salvaţi, iar o fotografie de la faţa locului a devenit celebră. Această fotografie nu a fost realizată de vreun reporter, ci de un bărbat care întâmplător a asistat la accident de pe un feribot şi a postat fotografia pe Twitter. Aproape toate televiziunile americane au folosit această fotografie care a apărut şi pe prima pagină a ziarelor din ziua următoare.
Acest caz demonstrează că folosirea conţinutului produs de public îi oferă jurnalistului avantajul vitezei, un avantaj extrem de important pentru jurnaliştii de breaking news.
În prezent veniturile obţinute din vânzarea produselor clasice de presă sunt în declin accentuat. Oamenii pur şi simplu nu mai cumpără ziare, iar un consumator de presă care a renunţat să mai cumpere un ziar nu trece neapărat în grupul celor care frecventează site-ul respectivei publicaţii.
Ne aflăm într-un proces de schimbare de paradigmă în presă, accentul fiind mutat de la mijloacele convenţionale de diseminare a informaţiei (presă scrisă, radio, TV) către mediul online. Jurnalismul în reţea poate reprezenta oportunitatea care să câştige şi să fidelizeze consumatori de presă pentru trusturile media.
Prin colaborarea dintre jurnaliştii profesionişti şi reporterii de ocazie ajung noi şi noi ştiri pe fluxurile şi site-urile organismelor de presă, iar dacă publicul larg are şansa de a contribui la crearea ştirilor, atunci creşte şi dorinţa sa de a consuma respectivele ştiri şi de a reveni pe platforma unde sunt postate, atât pentru a citi şi reacţiile altora, cât şi pentru a căuta noi ştiri şi informaţii. (Text: Agerpres, Foto: jobmail.co.za)
