Hocheiul pe gheaţă s-a jucat, pentru prima dată, în România, la Braşov, la scurt timp după terminarea Primului Război Mondial.
Jocul de hochei pe gheaţă apăruse, însă, cu mult timp înainte, în Canada, iar în 1908 lua fiinţă Federaţia Internaţională de Hochei pe Gheaţă (IIHF).
Patinajul era cunoscut, deja, în zona Braşovului (după unele informaţii, chiar din secolul al XVII-lea), aşa încât folosirea unui puc şi a croselor pe gheaţa unui teren de fotbal, transformat iarna în patinoar, a devenit, repede, un sport practicat în mod curent.
Potrivit Enciclopediei Educaţiei Fizice şi Sportului din România — Volumul I, Bucureşti 2002, în primul deceniu al sec. XX se constituie Comisiunea Sporturilor de Iarnă, care va ţine loc, mulţi ani, de federaţie naţională de profil. În 1924, iau fiinţă şi primele formaţii de hochei: Braşovia şi Colţea. Un an mai târziu, apare, şi în Bucureşti, cea dintâi formaţie de hochei, cu numele de Hockey-Club.
În 1927, Hockey-Club şi Tenis-Club Român contactează grupările sportive din Transilvania solicitându-le participarea la o competiţie naţională desfăşurată sub egida Comisiunii Sporturilor de Iarnă (FRSI), până la acea dată disputându-se, în 1925, la Braşov, între două echipe din localitate şi două din Bucureşti, o întrecere apreciată drept regională. Având ca trofeu Cupa „Neagu Boerescu”, această competiţie (câştigată de Hockey-Club) a fost, încă de pe atunci, considerată ca fiind prima ediţie a Campionatului Naţional de hochei pe gheaţă.
În 1930, se constituie Federaţia Română a Sporturilor de Iarnă (afiliată, ulterior, la nou creata UFSR), iar la 10 noiembrie 1934 ia fiinţă Federaţia Română de Hochei pe Gheaţă (desprinsă din FRSI).
În Austria (1930), la cel dintâi turneu internaţional unde au participat hocheiştii români, echipa de la „Tenis-Club Român” din Bucureşti înregistrează două victorii şi patru înfrângeri. Primele participări la CM (1931 — Krynica, Polonia) şi la CE (1932 — Berlin) aduc reprezentativei române de hochei pe gheaţă numai înfrângeri. În 1933, la CM de la Praga, hocheiştii români se impun în faţa echipelor Belgiei şi Letoniei, clasându-se pe locul al IX-lea.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, cu prilejul debutului sportivilor români la JO (1964, Innsbruck), echipa reprezentativă a României învinge naţionale de hochei cu renume (5-2 cu echipa Austriei; 6-1 cu echipa Italiei şi 8-3 cu echipa Ungariei) şi ocupă locul IV în cadrul grupei B şi locul XII în clasamentul general final. În 1951, la Poiana Braşov, în cadrul Jocurilor Mondiale Universitare (JMU) de iarnă, echipa României ocupă locul II, în competiţie doar cu echipele studenţilor din Cehoslovacia şi Ungaria; la JMU de la Torino (1966), naţionala României obţine tot locul II şi medalia de argint, dar în compania mai multor reprezentative valoroase (URSS, Canada, Finlanda, Cehoslovacia, Norvegia ş.a.).
În deceniul opt, hocheiul românesc îşi sporeşte rezultatele remarcabile. La Jocurile Olimpice de la Innsbruck (1976), ocupă locul VII, în clasamentul general final, în acelaşi an, echipa României (cu jucătorii Huţan, Netedu, Gali, Antal, Varga, Ioniţă, Moroşan, Justinian, Costea, Țurcanu, Axinte, Huţanu, Pană, Pisaru, Gheorghiu, Halăucă şi Mikloş, conduşi de antrenorii Ștefan Ionescu şi Ion Tiron) promovează în primul eşalon valoric al hocheiului mondial. Totodată, reuşitele notabile le-au dat dreptul, de trei ori, hocheiştilor juniori din ţara noastră să evolueze în grupa „A” la Campionatul European din perioada 1980-1990.
Rezultate obţinute de loturile de hochei ale României la Jocurile Olimpice sunt: locul XII, în 1964 şi în 1968; locul VII, în 1976, şi locul VIII, în 1980. Cele mai bune rezultate obţinute la ediţiile Campionatului Mondial: în grupa „A” — locul VI, în 1933, şi locul VIII, în 1977; în grupa „B” — locul I, în 1976, şi locul II, în 1966 şi în 1967; în grupa „C” — locul I, în 1961, 1971 şi 1986; în grupa „D” — locul I, în 1989.
Echipele campioane ale României de hochei pe gheaţă, în ordinea numărului titlurilor naţionale cucerite, începând din 1925, sunt: Steaua Bucureşti (40), SC Miercurea Ciuc (15), Dinamo Bucureşti (7), Tenis-Club Bucureşti (5), HC Juventus Bucureşti (4), HC Bucureşti (3), RATA Târgu Mureş (2), CSM Dunărea Galaţi (2), Braşovia Braşov, Bragadiru Bucureşti, Dragoş Vodă Cernăuţi, Venus Bucureşti, HC Rapid Bucureşti, Ciocanul Bucureşti, Știinţa Cluj (câte un titlu).
Printre figurile reprezentative ale hocheiului pe gheaţă se numără Mihai Flamaropol, jucător internaţional care, în 1951, devine antrenor cu rezultate remarcabile la CCA, Știinţa Bucureşti, Constructorul, Dinamo Bucureşti, precum şi la lotul naţional, precum şi Ștefan Ioan Ionescu, jucător la Steagul Roşu Braşov şi Steaua Bucureşti, iar din 1971, antrenor la echipa naţională, pe care o califică în grupa „A”, la CM din 1977 (în primul meci învinge SUA cu scorul de 4-3).
De asemenea, trebuie menţionaţi: Marian Costea, Dumitru Axinte, Laszlo Solyom (toţi trei de la Dinamo Bucureşti), precum şi Constantin Nistor (Steaua), care au preluat ştafeta practicării competiţionale, cu har şi pasiune, a jocului de hochei de la Constantin Dumitraş, Iulian Florescu, Gheorghe Huţanu, Florea Sgânca, la rândul lor continuatori ai măiestriei şi succeselor sportivilor generaţiei anilor 1944-1957: Iosif Sofian, Ludovic Puşcaş, Ioan Ferenczi, Ioan Ganga, Lajos Vakar, Ștefan Szabo, Ștefan Tomovici. Toţi aceştia, pe lângă virtuţile remarcabile probate ca jucători, şi-au demonstrat şi valenţele de foarte buni antrenori, au şlefuit talentele hocheiului pe gheaţă românesc.
Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România mai notează că în anul 2000 hocheiul pe gheaţă se practica în şase judeţe ale ţării (Braşov, Covasna, Galaţi, Harghita, Prahova, Suceava) şi în municipiul Bucureşti; Federaţia de profil avea 20 de secţii afiliate, în care se pregăteau 1.693 de sportivi legitimaţi, dintre care: 1.180 copii, 277 juniori şi 236 seniori, sub îndrumarea a 51 antrenori şi trei instructori, fiind asistaţi, pe timpul meciurilor, de 61 arbitri.(Text si foto: Agerpres)
