Inochentie Hăţiş – preotul care a adus apa într-un loc blestemat

0
67

manastirea-robaia-01

Cunoscut drept Athosul românesc, graţie celor mai multe lăcaşe de cult existente pe teritoriul său, judeţul Vâlcea a fost binecuvântat de domnitori ai Ţării Româneşti cu adevărate comori spirituale, nu mai puţin de 30 de mănăstiri de patrimoniu, peste 90 de biserici de lemn şi alte 100 de biserici de zid fiind ridicate de oameni iubitori de neam şi ţară care au dorit să lase urmaşilor, spre păstrare şi respect, zestrea ortodoxismului românesc.

Dar, după cum se spune pe bună dreptate că omul sfinţeşte locul, aceste lăcaşe de cult nu ar fi rămas peste timp ca ferestre ale spiritualităţii veacurilor trecute dacă monahii sau preoţii care au slujit în ele nu ar fi avut har şi chemare de la Dumnezeu, ei oferind, de-a lungul timpului, celor care le-au cerut ajutorul, alinare şi un sfat duhovnicesc acolo unde limitele omeneşti îşi spuseseră cuvântul. Unul dintre monahii vâlceni poate mai puţin cunoscut lumii mirene a fost călugărul Inochentie Hăţiş, născut la cumpăna veacurilor, în anul 1901, în comuna Suteşti, lângă Drăgăşani, în apropierea unor lăcaşe de cult deja intrate în lista patrimoniului naţional – Mănăstirea Stăneşti sau schitul Morunglavu.

„Inochentie provenea dintr-o familie de oameni săraci, dar iubitori de Dumnezeu. Tânărul şi-a petrecut o bună parte din copilărie la slujbele de duminică, a fost cântăreţ în biserică şi nu se sfia să dea o mână de ajutor la făcutul lumânărilor, la cositul ierbii, la spartul lemnelor. Cartea lui cu care se trezea şi adormea era Biblia. Deşi era sărman, Inochentie îi ajuta, la rândul său, pe nevoiaşii satului, cu vitele, cu munca pământului. De fel era un copil retras, interiorizat ar spune unii, dar eu cred că el era de mic un copil care vorbea de aproape cu Dumnezeu”, spune preotul Ion Marinescu din Suteşti, care a slujit în mai multe rânduri alături de Inochentie.

De altfel, preotul Marinescu a reţinut peste timp o minune săvârşită de cel care, mai târziu, avea să devină protosinghelul Inochentie Hăţiş, „aducând apa Domnului pe un câmp plin de păcate”.

„Deşi plecase de mult din zona noastră, fiind preot la Mănăstirea Robaia, în Argeş, părintele Inochentie venea destul de des la Vâlcea, aici la Suteşti, unde avea rudele. I-a ajutat cu mult, cu tot ce doreau. Într-un an, după ce cumnata sa rămasă văduvă i-a spus că fântâna din faţa porţii a secat pentru a doua oară în câţiva ani, părintele Inochentie a tăcut. A stat pe gânduri şi apoi m-a căutat pe mine şi pe un alt preot şi ne-a spus că trebuie să alungăm păcatul dintr-un loc blestemat şi să îl aducem pe Domnul. Iniţial nu am înţeles despre ce este vorba. Apoi am mers şi am făcut slujba de Maslu la o fântână, adică la fântâna cu pricina, toţi trei preoţii”, povesteşte părintele Marinescu. A treia zi s-a produs minunea, fântâna s-a umplut cu apă limpede şi de atunci şi până acum, deci mai bine de 50 de ani, fântâna nu a mai secat.

De fapt fântâna fusese construită într-un loc în care avusese loc o crimă, la începutul veacului, de care Inochentie şi-a amintit deşi era copil atunci, avea vreo 6-7 ani. Cumnata sa nu a ştiut, lumea de fapt a uitat acel eveniment, numai Dumnezeu nu şi nici Inochentie. Pământul acela, care purta povara unei crime, a unui blestem practic a fost din nou binecuvântat iar Domnul a trimis apa”, spune preotul din localitatea Suteşti.

manastirea-robaia-02

Revenind la viaţa lui Inochentie, se ştie faptul că în 1929 acesta a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Bistriţa (jud. Vâlcea) şi a fost tuns în monahism în 1931. Apoi a fost hirotonit diacon, iar în anul 1941 hirotonit ieromonah. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost preot misionar al armatei române în campania din est, fapt care îl va face ca după război să fie monitorizat de regimul comunist.

În 1945 a ajuns duhovnicul monahiilor de la Mănăstirea Bistriţa dar trecutul său misionar şi intenţia autorităţilor vremii de a desfiinţa această mănăstire au determinat scoaterea lui din acest aşezământ monahal, ajungând, în 1954 la Mănăstirea Robaia din judeţul învecinat, Argeş.

„A intrat în repetate rânduri în conflict cu autorităţile vremii şi din câte am înţeles şi cu noii şefi ai Bisericii Ortodoxe. Nu mulţi cunosc momentul când s-a dorit transferul moaştelor Sfintei Filofteia de la Mănăstirea Curtea de Argeş la Râmnicu Vâlcea. Asta a fost la sfârşitul anilor ’50, când a fost înfiinţată Episcopia Râmnicului şi Argeşului. Ierarhii de la Vâlcea au dorit să mute definitiv moaştele Sfintei de la Argeş aici. Mai mulţi călugări s-au opus, printre aceştia şi părintele Inochentie, deşi era vâlcean. Acesta a susţinut că moaştele trebuie să rămână în Argeş. Autorităţile comuniste, împreună cu mai mulţi fruntaşi ai clerului de atunci, au respins acest punct de vedere şi mai mult, au insistat ca acei călugări care se opuneau să facă parte din convoiul care trebuia să transporte moaştele la Vâlcea. A fost un convoi de care şi preoţi, iar moaştele erau ţinute de călugării nemulţumiţi, în fruntea lor fiind chiar Inochentie”, spune preotul Marinescu.

El relatează că atunci când convoiul a ajuns la un pârâu din apropierea judeţului Vâlcea, fără niciun motiv nu a mai putut înainta. „Nu ştiu dacă este sau nu legendă, dar se spune că toate carele s-au oprit, caii nu au vrut să treacă podul. Au fost aduse alte care, schimbaţi caii, dar degeaba. Mai mult, animalele s-au întors brusc şi au luat-o înapoi spre Mănăstirea Curtea de Argeş, locul unde se află şi acum moaştele Sfintei Filofteia”, încheie părintele Marinescu.

Inochentie a fost trimis rapid înapoi la Mănăstirea Robaia unde a slujit timp de 43 de ani, a fost duhovnicul măicuţelor de aici, fiind căutat de mii de credincioşi. Se spune despre el, ca preot al Mănăstirii Robaia, că era foarte smerit, blând, iubitor de osteneală, împăciuitor cu toţi şi întotdeauna împăcat cu sine, cu oamenii şi cu Dumnezeu. A contribuit mult şi la înnoirea duhovnicească şi materială a Mănăstirii Robaia, construind chilii, lucrând la grădină, spovedind credincioşi, căci adeseori spunea: „Decât să mănânc de pomană, mai bine muncesc degeaba; decât câştig cu scandal, mai bine pace cu pagubă”.

După o scurtă suferinţă, părintele Inochentie, cunoscut în ultimii ani ai vieţii ca Taicu de la Robaia, a trecut la cele veşnice de praznicul Sf. Cuvioase Parascheva, la 14 octombrie 1997. A fost înmormântat în cimitirul mănăstirii, mulţi credincioşi venind şi acum pentru a se reculege la mormântul său, chiar părintele îndemnându-i, încă din timpul vieţii pe cei care-i treceau pragul chiliei, să vină la el şi după ce nu va mai fi în această lume pentru că le va auzi necazurile şi îi va ajuta.

În cimitirul mănăstirii se află şi mormântul lui Pârvu Mutu, unul dintre cei mai de seamă pictori de biserici de la sfârşitul secolului al XVII-lea, iar nu departe de sfântul lăcaş se află o Fântână de Leac, mult căutată de credincioşi din întreaga ţară.

Inochentie nu este singurul preot cu har din Suteştii Vâlcii. Tot aici s-a născut şi cel care a fost numit „patriarhul de la Drăgăşani”, părintele Dumitru Bălaşa, martir al temniţelor comuniste. Cercetător şi folclorist, istoric, publicist, părintele Dumitru Bălaşa a reprezentat imaginea perfectă a cărturarului care scormoneşte neîncetat în colbul istoriei pentru a scoate la lumină adevăruri de mult uitate.

Au rămas memorabile vorbele sale adresate colegilor de celulă în timpul torturilor suportate la Piteşti şi Aiud: „Dragii mei, păstraţi-vă credinţa indiferent de ce va urma. Cea mai mare putere, cel mai mare ajutor ne vine de la Dumnezeu. Ajutorul nostru este de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul, iar tot ceea ce este rău, ceea ce se întâmplă, necazuri, dureri în casa noastră, nenorociri, astea sunt de la vrăjmaşul”. (Text: Agerpres, Foto: obiectivortodox.files.wordpress.com, argesuldenord.files.wordpress.com)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.