Deportările în Gulagul sovietic

0
20

deportari-01

Drama deportării, strămutării şi arestării românilor din Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei şi Basarabia, constituie, şi după 75 ani, o rană sângerândă pe trupul acestei comunităţi, greu încercate de-a lungul istoriei.

În satele româneşti din regiunea Cernăuţi s-a plâns şi se plânge mult. Sunt puţine familii care să nu fi pierdut pe cineva drag în Gulagul sovietic sau care să nu aibă apropiaţi care au trăit ororile acelor vremuri. Aproape în fiecare localitate este ridicată o cruce, în memoria celor care au fost ucişi, deportaţi, care au murit de foame sau frig şi care au suferit chinuri de nedescris, pentru că erau români şi gospodari.

Campania de deportări a început în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941, când în teritoriile anexate de URSS, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, s-a declanşat represiunea bolşevică. Numai într-o singură noapte, mii de români — femei, copii, bătrâni — din regiunea Cernăuţi au fost scoşi din casele lor, urcaţi în vagoane de vite şi duşi în Siberia, de unde puţini s-au mai întors. Este primul val de deportări care a cuprins Basarabia, Bucovina de Nord şi Ținutul Herţei, cedate în 1940, peste 30 000 de persoane fiind ridicate în câteva ore şi duse în Siberia sau la Cercul Polar de Nord.

Un astfel de destin tragic a avut şi Aniţa Nandriş-Cudla, din satul Mahala, care a fost separată de soţ şi de mama bolnavă, pe care nu i-a mai revăzut vreodată şi a fost deportată împreună cu cei trei copii ai ei şi dusă undeva, în apropierea Cercului Polar. Timp de 20 ani, ţăranca cu o voinţă de fier a supravieţuit regimului de înfometare, diverselor boli şi muncii într-un mediu extrem de dur, unde şi-a crescut cei trei copii şi de unde s-a întors în anul 1961, când a continuat să trăiască o nouă perioadă de lipsuri şi necazuri.

Aniţa Nandriş, femeia cu doar trei clase primare, a scris povestea supravieţuirii sale, care a fost publicată în cartea de memorii intitulată „20 ani în Siberia. Amintiri din Viaţă” şi care reprezintă una dintre cele mai importante mărturii scrise despre calvarul trăit de români în Gulagul sovietic.

Pentru a marca împlinirea a 75 de ani de la începerea campaniei de deportări, strămutări şi arestări din Bucovina de Nord, Ținutul Herţei şi Basarabia, Institutul Cultural Român, prin Direcţia „Românii din afara graniţelor”, le-a oferit românilor din regiunea Cernăuţi două reprezentaţii cu piesa „20 de ani în Siberia„, aflată în repertoriul Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, adaptare după cartea Aniţei Nandriş.

Spectacolul, un monolog dramatic emoţionant, interpretat de actriţa Amalia Ciolan, a avut loc, sâmbătă seara, chiar în satul Mahala, al Aniţei Nandriş, pe scena Casei de Cultură din localitate, situată aproape de monumentul care îi cinsteşte memoria şi la câteva sute de metri de casa din care a fost ridicată femeia şi cei trei băieţi ai săi. Spectatorii prezenţi în sală, unii dintre ei supravieţuitori ai acelor vremuri sau urmaşii celor care au avut de suferit (mai bine de jumătate dintre săteni fiind atunci deportaţi), au fost foarte emoţionaţi să retrăiască povestea destinului tragic al multora dintre rudele lor, reprezentat pe scenă de tragedia Aniţei Nandriş şi mulţi dintre ei au plâns pe toată perioada reprezentaţiei.

deportari-02

După spectacol, preotul Vasile Covalciuc şi soţia sa, Maria, nepoata Aniţei, ne invită în casa din care femeia a fost ridicată, în urmă cu 75 de ani. Interiorul păstrează amintirea ţărăncii simple, dar cu o credinţă nezdruncinată în Dumnezeu, iar nepoata sa îşi aminteşte că primul lucru pe care aceasta îl făcea dimineaţa era să se aşeze în genunchi şi să se roage. Urmaşii săi ne spun că era o femeie bună, blândă, dar dârză şi cu o voinţă de fier, care a ajutat-o să reziste timp de 25 de ani într-un univers al terorii, frigului şi foamei.

Prezent la eveniment, consulul general al României la Cernăuţi, Eleonora Moldovan, le spune celor prezenţi că „Aniţa s-a întors acasă, într-un mod mai neobişnuit, aşa cum se cuvine eroilor să vină acasă” şi că astfel de proiecte culturale derulate de ICR au rolul de a trezi spiritual şi identitar comunitatea românească.

Toate delegaţiile oficiale care vizitează localitatea Mahala se închină Aniţei Nandriş. Nu e un monument, e un moment istoric Aniţa Nandriş, de aducere aminte a ceea ce a însemnat viaţa şi istoria pentru comunităţile noastre. Să fim treji şi să ne aducem aminte, să împărtăşim şi să-i învăţăm pe copilaşii noştri, tânara generaţie, pentru că uitarea este cel mai mare păcat al nostru”, a afirmat consulul Eleonora Moldovan.

A doua zi, la monumentul ridicat în memoria Aniţei Nandriş, din centrul satului Mahala, s-a organizat un eveniment de comemorare şi o slujbă de pomenire a celor care au avut de suferit în perioada bolşevică, iar printre cei prezenţi s-au numărat şi supravieţuitori ai acelor vremuri. Bustul Aniţei Nandriş a fost ridicat cu sprijinul Consiliului judeţean Prahova, în anul 2012.

Aurora Bujeniţă, de 80 ani, care a fost deportată cu familia ei pentru că tatăl său a reuşit să treacă graniţa în România, le-a povestit celor prezenţi la comemorare chinurile prin care a trecut în Siberia şi a mărturisit că doar credinţa în Dumnezeu a ajutat-o să treacă peste acea perioadă.

„Când ne-am dus în primul lagăr eram 350 de familii şi în decurs de un an ne-am întors în Sudostroi, 60 de persoane. Foame, înjosire, mâncaţi de ţânţari. De-amu închipuiţi-vă cât de multă lume a rămas. Acolo a rămas bunicul, acolo a rămas sora mamei, Mariuţa. Îi arunca în mormânt comun şi o lecuţă de ţărână deasupra. Știe Domnul unde îş şi cum îs şi cine calcă pe oasele lor. Mama tot timpul ne spunea că trebuie să mergem la patria noastră. Fratele nu vorbea deloc româneşte, dar eu am ţinut minte că mama noaptea grăia cu mine româneşte. Când am ajuns acasă, casa era fărâmată şi distrusă (…) Ne-am întors în anul 1947, anul foametei, şi iarăşi, de la început, foame şi nevoi. Să le fie ţărâna uşoară acelora care au rămas în pământuri străine, în ţări străine, fără cruce, fără mormânt, fără prohod, fără lumânare. Ce-am suferit numai Domnul ştie şi numai rugăciunea la Dumnezeu şi credinţa într-însul şi sfânta Cruce pe care mi-am făcut-o cu limba, aceia mă ţine şi în ziua de azi. Scuzaţi-mă’, povesteşte Aurora Bujeniţă, o bătrână cu un zâmbet senin, dar care mai păstrează încă pe chip durerea acelor vremuri.

deportari-04

La rândul său, profesorul Ilie Popescu, îşi aminteşte că într-o noapte, mama sa, împreună cu opt copii, printre care s-a numărat şi el, a fost ridicată şi trimisă în Kazahstan, purtând vina faptului că soţul său a încercat să treacă graniţa în România, la Fântâna Albă. Mânată de dorinţa de a-şi proteja copiii, unii foarte mici, femeia i-a scris lui Stalin şi, întâmplarea sau miracolul face ca după doi ani să fie eliberată şi trimisă acasă. Abia după 45 de ani avea să afle că soţul său a fost condamnat la moarte la Moscova şi împuşcat. Profesorul Ilie Popescu a publicat povestea supravieţuirii familiei sale şi, prin forţe proprii, a amplasat deja şapte cruci, în diverse localităţi din Bucovina, pentru a cinsti memoria celor care au avut de suferit în Siberia.

„E o rană cicatrizată şi când vorbesc o deschid şi mă doare extraordinar. Dar trebuie să vorbesc, nu pentru noi, cei care am trecut prin calvarul regimului comunist, ci pentru generaţiile ce vin. Că ferească Dumnezeu să se repete ce a fost, nu dorim nimănui. (…) Am amplasat şapte cruci în memoria celor morţi şi mai am în plan alte trei. De fapt, este istoria neamului meu în piatră şi am o bucurie că pot face ceva pentru neamul nostru. Tinerilor vreau să le spun să întărească dragostea de limbă, de cultură, credinţa în Dumnezeu şi să cunoască istoria adevărată. Totul e în mâna lor, ca nu cumva să se repete cele ce s-au întâmplat în istorie. Să nu uitaţi că sunteţi români, pentru că pe noi ne-au ţinut dragostea de ţară, de limbă, de popor‘, afirmă Ilie Popescu.

Sunt însă şi supravieţuitori care nu doresc să rememoreze ororile trăite în acele vremuri şi pe care noi nici măcar nu ni le putem imagina. Vorbesc cu voce joasă, parcă de teamă că orice cuvânt spus i-ar aduce înapoi în timp, când durerea a fost mult prea mare ca să fie împărtăşită cuiva.

Primăriţa din satul românesc Mahala, Elena Nadriş, rudă cu Aniţa Nandriş, ne spune că „drama acestor oameni este cunoscută de fiecare casă şi nu poate fi uitată, pentru că durerea se transmite din generaţie în generaţie”.

La rândul său, academicianul Vasile Tărâţeanu, preşedintele Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi consideră că drama neamului nostru nu poate fi dată uitării şi, oricât de mulţi ani ar trece, este o rană sângerândă care rămâne în sufletele şi în memoria românilor.

„Iată că se împlinesc exact 75 de ani de atunci, de când în Nordul Bucovinei, Nordul Basarabiei, Ținutul Herţa au intrat trupele sovietice, aducând, după cum spuneau ele, chipurile, „eliberarea”. În realitate, ceea ce au adus au fost deportările, foametea, incultura, dezrădăcinarea ţăranilor noştri de pământul strămoşesc şi multe-multe alte păcate care, de-a lungul timpului, s-au multiplicat. Dacă e să vorbim numai de satul Mahala, unde cu ajutorul ICR au avut loc acţiuni de comemorare a foştilor deportaţi, au fost deportaţi peste 1500 de oameni, mulţi au fost împuşcaţi aici, la prima lor încercare de a trece peste Prut şi a fugi în România de teama urgiei bolşevice, la 7 februarie 1941. Apoi, în noaptea de 12 spre 13 iunie au fost ridicate 13 000 de familii de români şi duse în Siberia. Și teroarea a continuat şi în perioada 44-56, când oamenii noştri au fost ridicaţi şi duşi în Siberia. Tragedia neamului nostru este enormă’, ne spune Vasile Tărâţeanu.

Aflat la reprezentaţiile piesei „20 ani în Siberia” în satul Mahala şi la Cernăuţi, directorul Direcţiei „Românii din afara graniţelor” din ICR, Radu Baltasiu, a declarat că aceasta este una dintre cele mai recente perle teatrale ale Teatrului Naţional, prin care publicul, cu ajutorul ICR, poate avea acces la memoria semnificativă prin manifestări ale culturii majore, pornind de la mărturii locale, organice, ţărăneşti.

deportari-03

„Monologul Amaliei Ciolan face apel la cel mai puternic transfigurator la care are acces omul: lacrima mântuitoare a suferinţei întru credinţă, neam şi ţară. Momentul începutului răului lumii este foarte bine surprins în dramatizare, în spiritul memoriei Aniţei, care scria despre noaptea de iunie 1941: „Când a început să scoată lumia din casă, să încarce pe maşini, s-a început un zgomot prin sat, de îţi păria că e sfârşitul lumii”. Și sfârşit a fost pentru 20 de ani şi mai bine. Crucea acestor martiri este una dintre cele mai solide legături dintre România şi comunităţile sale istorice, de dincolo de frontieră, şi totodată una dintre cele mai frumoase experienţe de rezistenţă neprihănită, fără ură, adevărat model european de integrare între state. Institutul Cultural Român prin Direcţia Românii din Afara Graniţelor îşi propune să fructifice şi să tezaurizeze aceste elemente de substanţă, mărturii, prin acţiuni culturale de teatru, conferinţe, comemorări”, a declarat Radu Baltasiu.

Acesta a punctat faptul că memoriile Aniţei, reprezintă „un adevărat requiem scris de o ţărancă care a reuşit să înfrângă un imperiu” şi a apreciat jocul magistrat al Amaliei Ciolan, „una dintre cele mai rafinate actriţe ale momentului, de mare forţă interpretativă”.

De altfel, actriţa Amalia Ciolan a mărturisit că în momentul în care a aflat că va juca în satul Mahala şi la Cernăuţi, a simţit o responsabilitate enormă, ţinând cont că mulţi dintre spectatori au trăit acele vremuri, dar recunoaşte că aceşti oameni şi sufletul lor i-au luat greutatea de pe umeri şi au făcut-o să se simtă ca în imponderabilitate.

„În momentul în care am intrat aici m-am simţit foarte „acasă”, Mi-am dat seama că istoria a creat disensiuni între oameni, că oamenii aceştia au fost deportaţi, au fost obligaţi să plece de aici, dar spiritul lor a rămas. (…) Și atunci, fără să spun cuvinte preţioase, m-am simţit ca acasă, ca şi cum am venit la bunicii mei. M-am simţit bine, m-am simţit emoţionată şi într-o permanentă fericire. (…) Iar mesajul cel mai curat şi cel mai simplu al piesei este mesajul uman. Aproape nu are importanţă că Aniţa este româncă, deşi contează foarte mult că-i din neamul acesta. Dar, uman, ea conţine ceea ce este mai valoros în om: dragostea de pământ, dragostea de familie şi dragostea de Dumnezeu. Dacă avem lucrurile astea în noi, putem să învingem orice greutate ne vine”, a afirmat Amalia Ciolan.

În satele româneşti din regiunea Cernăuţi se plânge mult şi acum, la 75 de ani de la tragicele evenimente. Oamenii ridică în continuare cruci pentru a cinsti memoria celor care au suferit în acele timpuri, care au plecat şi nu s-au mai întors. Aşa este cazul satului Budineţ, unde bătrâna Floarea Dumitriuc, de 92 de ani, are grijă, în fiecare zi, de un monument pe care l-a amplasat în livada familiei, după ce a visat nopţi la rândul că trebuie să pună ridice o cruce pentru sătenii, care au pierit pe pământurile străine.

Dar cele mai importante monumente ridicate în regiunea Cernăuţi sunt în sufletele oamenilor, care nu pot şi vor să uite, şi în memoria comunităţii, pe care durerea extremă a determinat-o să rămână neclintită în credinţă şi în dragostea de neam. (Text: Agerpres, Foto: cersipamantromanesc.wordpress.com, ganduridinierusalim.com )

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.