Ceapa de la Pericei, de două ori în Cartea Recordurilor

ceapa-Pericei3

Ceapa, leguma ce a adus comunei Pericei două recorduri mondiale, este astăzi nu doar un brand turistic recunoscut la nivel naţional şi chiar internaţional, ci şi alimentul ce a ajutat generaţii întregi de localnici să îşi facă un rost în viaţă.

Legendele locale spun că ceapa se cultivă la Pericei de 700-800 de ani şi că ea era nelipsită şi foarte apreciată, în trecut, la mesele împărăteşti de la Viena.

Dacă a ajuns sau nu în capitala Imperiului austro-ungar, e mai greu de probat astăzi. Un lucru este însă sigur. Ea a ajuns în Parlamentul European. În octombrie 2011, la invitaţia europarlamentarului Iuliu Winkler, comuna Pericei a fost prezentă la Bruxelles cu expoziţia multimedia „Pericei, Transilvania – Agricultură de Cartea Recordurilor”, care s-a bucurat de patronajul comisarului pentru Agricultură din vremea respectivă, Dacian Cioloş, cel care, coincidenţă sau nu, a copilărit la Pericei.

Ceapa din Pericei a intrat în 2007 şi în Cartea Recordurilor, când, cu prilejul primei ediţii a Festivalului Cepei, agricultorii sălăjeni au împletit o cunună din 45.000 de cepe, care a avut o lungime de 4.518 metri.

Cu acelaşi prilej, în comună a fost dezvelit Monumentul Cepei, unic în lume, care are o înălţime de şase metri. Bulbul de ceapă aurie-arămie are o înălţime de 4,5 metri, este realizat din fibră de sticlă şi răşini sintetice şi acoperit cu tablă de cupru bătută. Soclul pe care este aşezat bulbul măsoară doi metri înălţime şi este realizat din beton placat cu travertin. Monumentul a adus un al doilea record mondial în comună, pentru „cel mai mare monument dedicat cepei”.

ceapa-Pericei1

Chiar dacă ceapa nu mai are importanţa din vremea când era singura sursă de câştig pentru majoritatea sătenilor din Pericei, ea are şi astăzi un rol economic important, ce se alătură celui care a devenit între timp prioritar, cel de promovare. Pentru oamenii din zonă, ceapa este deja înscrisă în ADN-ul fiecăruia.

„Şi acum produce ceapă absolut tot satul. Ne-am născut cu asta în sânge. Nu cred că există cineva în Pericei care nu cultivă ceapă. Ne întreabă lumea de ce mai punem ceapă şi apoi o aruncăm la gunoi? Mai ales de când au apărut supermarketurile, iar oamenii au devenit foarte comozi. Totuşi, sunt oameni de aici, din apropiere, care mai vin la noi după ceapă. Toamna, îşi fac traseu la final de săptămână prin sat şi vin să caute ceapă din casă în casă. Şi mie mi s-a întâmplat de multe ori. Am vândut la oameni din Satu Mare, Baia Mare, Oradea, Deva. Despre Pericei se ştie în toată ţara. Oamenii din sat merg şi acum cu ceapă la pieţele din judeţele învecinate”, afirmă Mirela Crişan, bucătăreasă la grădiniţa din sat.

Ea provine de altfel dintr-o familie în care ceapa a fost şi este totul, generaţii la rând. Bunicul ei a fost, de altfel, unul dintre cei mai cunoscuţi cultivatori de ceapă din zonă, un împătimit ce cultiva această legumă în primul rând din pasiune.

„Eu practic asta am văzut de când am deschis ochii. Primul lucru pe care l-am văzut atunci când am fost conştientă de asta a fost ceapa. Cu ce mă jucam în copilărie? Iarna era frig şi nu se putea alege ceapa pe ger, afară sau în pod. Seara, se aducea ceapa în casă, se făcea clacă şi se alegea şi erau hospele de ceapă pe care le puneau într-un colţ. Noi ne jucam băgându-ne printre cojile de ceapă, ca şobolanii.

Astea erau jucăriile noastre atunci. (…) Bunicii mei au fost printre cei mai mari producători din zonă. Gheorghe Marincaş, bunicul meu, prin asta s-a ridicat. Era înnebunit după ceapă. Pe lângă că a fost o sursă de venit, cultivarea cepei a fost pentru el o pasiune nebună. Era atât de mândru că mergea cu ceapă la târguri încât îşi punea cununile în jurul gâtului, ca un trofeu. Mergea la târguri până în Vaţa.

Mergea cu săptămânile, cu lunile. Îşi umplea căruţa cu ceapă şi mergea în târguri. Pieţele principale erau cele de la Huedin, Jibou, Ileanda, în Cluj, în Satu Mare, Baia Mare: umblau toată iarna, până la Paşti. Mergea şi la târgul de fete pe muntele Găina. Şi la Deva a ajuns, că ne povestea mai apoi, mândru, că a văzut Cetatea Devei. Ceapa se ţinea peste iarnă în pod, acoperită cu blănuri de oaie. În fiecare an ţinea un miel pe care îl tăia de Paşti şi cu blana respectivă învelea iarna ceapa”, îşi aminteşte femeia.

ceapa-Pericei2

Cultivarea cepei însemna pentru bunicul Mirelei un adevărat ritual, respectat cu sfinţenie an după an.

„Grădina dânsului avea undeva la un hectar, dar au fost perioade când a cultivat şi mai multă ceapă, când chema oameni să îl ajute. Dacă închid ochii văd şi acum straturile cu ceapă din grădină. Îmi povestea că în perioada când era dânsul fecior o şuncă de la porc o fierbea atunci când se punea ceapa.

Era o recompensă specială când se planta ceapa. Aceasta se punea neapărat din răsaduri. Sămânţa o semănau primăvara. Îmi aduc aminte că bunicul fierbea apă în căldări din tablă şi nu înţelegeam ce face cu apa aceea clocotită. Fierbea apa şi mergea mai apoi cu apa fierbinte şi în locurile unde semăna ceapa opărea pământul. Mi se părea ciudat, dar îmi spunea că face asta pentru a omorî râmele şi coropişniţele din sol. După ce se semăna ceapa, făcea semnul crucii pe fiecare strat şi punea peste ele cârpe şi haine rele. Era un adevărat ritual. Pentru el ceapa era viaţa.

Eu aşa am crescut şi asta nu o să uit niciodată. După circa o lună răsărea pălantul. După ce răsărea, cam două-trei săptămâni era bună de pus, de plantat. Urma alt ritual. Doamne, ce sfădea pe cine rupea un fir de ceapă! Era precum un fir de iarbă, dar pentru el avea o valoare inegalabilă. Bunicul folosea numai îngrăşăminte naturale. Lua găinaţ de găină, îl punea cu apă într-un vas mare şi adăuga urzici. Zeama respectivă o strecura şi o dădea peste ceapă cu un mănunchi de ştevie sălbatică”, povesteşte nepoata bătrânului cultivator de ceapă.

Ceapa este şi astăzi la loc de cinste pentru Mirela şi familia ei, ocupând un loc special nu doar în coşul omniprezent pe masa din bucătărie, ci şi în reţetele pe care le prepară zi de zi pentru familia sa. Unele dintre ele moştenite, cum altfel, de la bunici.

„În familia mea şi a rudelor mele, nu cred că este zi în care să nu consumăm ceapă. În alte zone, carnea e de bază, iar ceapa e un condiment. La noi, ceapa e o mâncare în sine. Atâtea specilităţi se pot face din ceapă, încât devine un aliment de bază. Era zi de post şi ne gândeam ce să mâncăm. Am curăţat rapid câteva cepe, le-am tăiat peştişor, le-am dat cu puţină sare, le-am strâns un pic în mână şi le-am pus într-o cratiţă.

Am lăsat ceapa două-trei minute, după care am călit-o puţin şi am zis să o las aşa, naturală, albă, aurie, fără nimic. Atunci când a fost gata am pus un pic de piper pe ea şi doar atât. Aşa se face o ceapă friptă. Cu pâine de casă, e o mâncare delicioasă. Aşa e doar una dintre reţete, gata în câteva minute. Mergea bunicul şi găsea câte o mână de bureţi. Venea acasă, lua patru-cinci cepe, le tăia mărunt, le călea colo-ntr-un laboş, ţâpa bureţii aceia, inclusiv codiţa, că noi eram şase în casă, adăuga două linguri de făină şi mai apoi lapte dulce acrit cu oţet sau lapte prins. Gustul final era dat de câţiva căţei de usturoi, adăugaţi în mâncare, alături de sare şi piper. E un fel de ciulama de ciuperci. Ceapa era baza, că aveam berechet”, susţine bucătăreasa.

monumentul_cepei

Mirela Crişan ştie zeci sau poate peste 100 de reţete cu ceapă, motiv pentru care îi e greu să se decidă atunci când o rogi să îţi spună care dintre ele îi e cea mai dragă. Printre cele mai apreciate, nu numai de ea, ci şi de cei care au consumat-o, e supa de ceapă.

„Supa de ceapă se prepara în ziua când se tăia porcul, în loc de tradiţionala supă de varză, din zona noastră. Pentru şase porţii, se foloseşte circa un kilogram şi jumătate de ceapă, tăiată foarte mărunt. Până ce tai ceapa, pui apa să fiarbă, cam o jumătate de oală în care se găteşte supa. În apă se pun băcăţelele de carne ce rămân de la tranşatul porcului. Când e carnea pe jumătate fiartă, se adaugă ceapa tăiată.

Se pune capac pe oală şi se lasă la fiert până când carnea e bună de mâncat. Supa se gată cu lapte prins, amestecat bine cu smântâna ce se formează deasupra lui şi cu două, trei linguri de făină. Cel mai bun e laptele prins de casă, ţinut într-o ulcea de lut. Bunica adăuga şi o lingură de pătrunjel tocat, ţinut în sare. Se poate face şi cu pui, dar supa asta se face atunci când se taie porcii”, explică ea.

Sau, dacă mai doriţi o reţetă inedită, puteţi încerca mărtaşul de ceapă: se pune un pic de ulei în tigaie, patru-cinci cepe sănătoase tăiate mărunt, se lasă la „topit” bine, iar mai pui două-trei linguri de făină; se stinge cu un pic de bulion, cât se încorporează la făina respectivă, să aibă consistenţa unei fasole frecate; se adaugă sare şi piper. E un fel de fasole frecată, dar cu ceapă şi nu fasole.

Reţete foarte simplu şi rapid de preparat, dar în acelaşi timp gustoase şi sănătoase. O filosofie rurală elementară, uitată astăzi de majoritatea celor ce au abandonat satul pentru un aparent confort urban. Iar filosofia culinară a bucătăresei din Pericei nu se rezumă doar la preparatele cu ceapă, ci la o întreagă alimentaţie sănătoasă bazată aproape exclusiv pe produse din propria gospodărie, începând de la carnea şi untura de curcan, zarzavaturile din grădină, ouă de casă, produse lactate de la vacile crescute de vecini. Chiar şi pâinea este făcută în casă, cu făină cu tărâţe. Peste toate, ceapa rămâne regina neîncoronată a bucătăriei tradiţionale din Pericei. (Text: Agerpres, Foto: agerpres.ro, scoalapericei.ro)