BUZĂU: Memorialul Râmnicu Sărat

0
58

memorial-Rm-Sarat10

Penitenciarul de drept comun de la Râmnicu Sărat a fost construit la sfârşitul secolului al XIX-lea în stil neogotic, după modelul penitenciarelor britanice şi franceze.

„O închisoare locală destinată iniţial exclusiv judeţului Slam Râmnic, cu câteva zeci de celule, 32, care permitea în momente de supraaglomerare să adăpostească 100-150 de deţinuţi de drept comun. Actualele anexe datează din perioada interbelică, zidul care a înlocuit gardul de sârmă ghimpată a fost construit în anii ‘50, în regie proprie”, a declarat pentru istoricul Valeriu Nicolescu.

În octombrie 1901, cu prilejul manevrelor militare, regele Carol I a vizitat şi „cochetul” penitenciar abia construit, după cum reiese din textul apărut în Monitorul Oficial (3-16 octombrie 1901). După ce a văzut spitalul, „Carol I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională Rege al României, a mers la penitenciarul judeţului, construit după sistemul cel mai nou, unde a fost primit de A. Ciochina, director. Regele vizită pe deţinuţi în celulele lor, cercetându-i asupra delictelor comise şi examinând de aproape localurile, starea personalului, serviciul de pază, regimul condamnaţilor.

memorial-Rm-Sarat

Suveranul a bine-voit a graţia pe trei deţinuţi de restul pedepsei ce mai aveau a face, ordonând ca ei să fie puşi în libertate imediat”. Din textul citat se deduce că este vorba de o construcţie modernă pentru acele vremuri, încadrată în sistemul general al penitenciarelor din România, un penitenciar judeţean destinat în exclusivitate infractorilor de drept comun de pe raza judeţului Slam Râmnic.

Legea penitenciarelor şi institutelor de prevenţiune din 1929, aplicată de la 1 ianuarie 1930, şi îndeosebi noile coduri penale „Carol II” au completat funcţiunea penitenciarului propriu-zis prin crearea unei serii întregi de instituţii de siguranţă, menite să asigure apărarea socială. Penitenciarul va deveni astfel o verigă din lanţul pe care îl constituie diferitele faze ale procesului penal, instrucţie şi judecare, dar şi pentru integrarea celui eliberat în viaţa socială, prin reabilitare, idei care vor fi preluate ulterior şi de regimul comunist.

memorial-Rm-Sarat1

De-a lungul timpului, micul penitenciar va fi folosit şi pentru detenţia altui gen de „infractori”, cei acuzaţi de delicte de natură politică. În perioada interbelică, la Râmnicu Sărat au fost încarcerate vârfurile mişcării legionare în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu. Alături de acesta s-au mai aflat Ion Caranica, Doru Belimace, Nicolae Constantinescu, Ion Caratănase, Iosif Bozătău, Ştefan Curcă, Ion Pele, Ion Gh. State, Ion Atanasiu, Bogdan Gavrilă, Radu Vlad, Ştefan Georgescu şi Ion Trandafir. Nicadorii şi decemvirii, cum erau supranumiţi, au fost luaţi de la închisoarea Râmnicu Sărat în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938 pentru a fi duşi la Jilava şi ucişi în apropierea pădurii Tâncăbeşti, sub pretextul fugii de sub . Aproape un an mai târziu, în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939, la acelaşi penitenciar, au fost executaţi 13 dintre cele mai cunoscute vârfuri ale Mişcării legionare.

memorial-Rm-Sarat2

Este vorba de inginerul Gheorghe Clime, medicul şi avocatul Ion Banea, avocaţii Alexandru Cantacuzino, Nicolae Totu, Alexandru Cristian Tell, Mihai Polihroniade, doctorul în teologie Gheorghe Furdui, medicul Paul Craja, profesorul Sima Simulescu, inginerul Aurel Serafim, Gheorghe Apostolescu – comerciant, Dobre Bănică şi Gheorghe Istrate – licenţiaţi. După 1945, la penitenciarul de la Râmnic au fost închişi opozanţii regimului comunist, peste 200, acesta funcţionând mai degrabă ca închisoare politică de tranzit pentru şefii cuiburilor legionare, precum şi pentru numeroşi reprezentanţi ai partidelor tradiţionale PNL şi PNŢ.

memorial-Rm-Sarat3

După instaurarea comunismului, la închisoarea de la Râmnicu Sărat au fost încarceraţi reprezentanţi ai partidelor politice, miniştri ai guvernului antonescian, clerici greco-catolici şi romano-catolici, precum şi lideri comunişti căzuţi în dizgraţie, consideraţi cu toţii fie „duşmani de clasă”, fie „bandiţi politici” sau „contrarevoluţionari”.

Din 1955, închisoarea a găzduit o mare parte a elitei ţărăniste care supravieţuise altor închisori, printre care Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Rădulescu Pogoneanu, Nicolae Adamescu, Victor Anca, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Mihai Balica, Jenică Arnăutu, Ioan Barbuş, Ion Ovidiu Borcea, Mălin Boşca, Alexandru Bratu, Constantin Hagea, Ion Puiu, Cornel Velţeanu, Augustin Vişa, Ion Lugoşianu şi alţii. De asemenea, în acelaşi loc au fost închişi Alexandru Todea (episcop român unit), Waltner Iosif (preot catolic), Mihai Godo (preot iezuit), liderul social-democrat Constantin Titel-Petrescu, Vasile Luca.

memorial-Rm-Sarat5

Sistemul de detenţie politică din România anilor ‘50 are câteva constante: bătaia, foamea şi izolarea. Deşi cele trei măsuri punitive erau folosite în toate penitenciarele fără deosebire, posibilităţile de a le pune în practică au variat de la puşcărie la puşcărie. Conform mărturiilor supravieţuitorilor, regimul alimentar nu depăşea 500-600 de calorii pe zi, contribuind din plin la deteriorarea stării de sănătate a deţinuţilor.

Frigul insuportabil a reprezentat, de asemenea, una dintre constantele regimului de exterminare, deţinuţii fiind obligaţi iarna să stea cu fereastra deschisă. Spre deosebire de alte locuri de detenţie care nu aveau regim monocelular, izolarea consta în scoaterea saltelei din celulă şi reducerea raţiei de hrană la jumătate. În intervalul orar 5.00-22.00, deţinuţilor li se interzicea să stea pe pat, administraţia acorda pedepse de „izolare” pentru cele mai mici „abateri disciplinare”. Bătaia era totuşi cel mai uzitat mijloc de coerciţie, indiferent de vârstă şi de starea sănătăţii deţinuţilor. Două cazuri clasice, Ion Mihalache şi Victor Rădulescu-Pogoneanu. Acesta din urmă, fiind imobilizat din cauza unei paralizii a membrelor inferioare, era bătut în timp ce era întins pe pat. Conform mărturiilor, Ion Mihalache era lovit în mod constant, gardienii aruncând găleţi de apă asupra sa.

memorial-Rm-Sarat6

În perioada 1957-1962, Corneliu Coposu a fost închis la Penitenciarul Râmnicu Sărat. „Pe harta românească a locurilor de martiraj, cred că Râmnicu Sărat se situează pe primul loc. Eu, care am cunoscut toate puşcăriile regimului comunist, pot să pun mâna pe inimă că închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost cea mai dură. 32 de deţinuţi, din care nu au scăpat decât cinci, erau supravegheaţi de 60-70 de gardieni şi câteva sute de ofiţeri de miliţie şi securitate, care făceau experienţe pe cobaii politici. Râmnicu Sărat a depăşit prin duritate toate vestitele închisori, zarca de la Gherla, zarca de la Aiud, închisoarea tereziană de la Suceava. Râmnicu Sărat a fost cel mai oribil loc de detenţie pe care l-au inventat comuniştii” (Mărturie Corneliu Coposu din anul 1991).

memorial-Rm-Sarat7

Potrivit profesorului Mihai Ceauşu, fost director al Muzeului municipal Râmnicu Sărat, „se poate spune fără teama de a greşi că Penitenciarul de la Râmnicu Sărat a fost destinat liderului PNŢ Ion Mihalache”. Acesta a primit tot felul de pedepse pentru abateri imaginare, peste 80 de zile de izolare, bătaie, refuzul aplicării tratamentului propus de medicii închisorii. În noaptea de 5 spre 6 februarie 1963, învăţătorul din Topoloveni care-şi dedicase viaţa ridicării sociale a clasei ţărăneşti a decedat. „A avut o comportare foarte demnă, până în ultimul moment al vieţii”, afirma mai tânărul său coleg de penitenciar şi de partid, Corneliu Coposu.

Ion Mihalache a fost înmormântat, asemenea tuturor deţinuţilor de la Penitenciarul Râmnicu Sărat, într-un colţ al cimitirului oraşului, într-o cutie de scândură, în zeghe, fără preot şi martori. După 1970, Niculina Mihalache, soţia sa, a încercat să-l înmormânteze la locul de veci al familiei, la Dobreşti. Ion Diaconescu afirma că osemintele au fost aduse de finul său Popescu-Mehedinţi la Dobreşti, unde a avut loc o slujbă de pomenire cu oseminte, se pare, nereale, altele decât cele ale învăţătorului din Topoloveni.

memorial-Rm-Sarat8

Închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost închisă în mod oficial în aprilie 1963 şi a devenit depozit al Întreprinderii de Comercializare a Alimentelor din Râmnicu Sărat până în anul 1989, când, după privatizare, a intrat în proprietatea societăţii cu acelaşi profil Coral SA din Buzău. Închisoare a fost expropriată în 1999 de Consiliul Judeţean Buzău din motive de interes local, cu acordarea unor juste despăgubiri.

În iunie 2007, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICMER) a preluat în administrare fosta închisoare de la Râmnicu Sărat, cu scopul de a organiza un Memorial al Victimelor Comunismului.

memorial-Rm-Sarat9

Printre acţiunile întreprinse de IICMER se numără şi realizarea unei expoziţii şi a unui website, ambele destinate închisorii de la Râmnicu Sărat, organizarea unor conferinţe cu tematică specifică, precum şi organizarea unui concurs de proiecte destinat tinerilor arhitecţi. În decembrie 2012, IICCMER a reuşit, cu sprijinul Secretariatului General al Guvernului şi al altor factori guvernamentali, achiziţionarea ultimei suprafeţe de teren care să permită demararea proiectului, pas decisiv pentru transformarea închisorii de la Râmnicu Sărat în Memorial.

După finalizarea proiectului «Memorialul Râmnicu Sărat», probabil după 2016, cum era prevăzut iniţial, acesta va reprezenta un loc de reflexie şi un centru pentru proiecte culturale, documentare şi turistice de nivel naţional şi european”, a declarat viceprimarul municipiului Sărat, Sorin Cârjan. (Text: Agerpres, Foto: memorialulramnicusarat.ro)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.