Atestat documentar de peste şase secole, municipiul Bacău se află la răscruce de drumuri europene, Nord-Sud şi Est-Vest, fiind udat de apele Bistriţei şi Siretului.
Numele „Bacău” apare pe un act oficial din anul 1399, potrivit afirmaţiilor cercetătorului Ştefan Gorovei, iar un hrisov-privilegiu emis de către domnitorul Alexandru cel Bun în anul 1408, constând în scutiri sau reduceri de taxe vamale pentru negustorii lioveni, aminteşte de „înfloritorul târg Bacău”, aserţiune reiterată în lucrarea „Descriptio Moldaviae” de către domnitorul Dimitrie Cantemir.
„Actul, păstrat în prezent în arhiva oraşului Lvov (din Ucraina – n.r.), a fost scris pe pergament în limba slavonă, cu scrierea semiuncială, cu litere mici, fără spaţii între cuvinte. A fost întărit cu pecetea mare domnească, diametrul de 11 cm, din ceară neagră, care avea în câmpul sigilar simbolul heraldic al Moldovei, capul de bour cu stea între coarne şi scrierea «Io, Alexandru voievod, domn Ţării Moldovei»”, spune Vilică Munteanu, directorul filialei locale a Arhivelor Naţionale.
Potrivit acestuia, alte zeci de mii de mărturii elocvente despre dinamica în istorie a Bacăului sunt depozitate în noua clădire a filialei locale a Arhivelor Naţionale, aşteptându-i pe cercetători cu pagini surprinzătoare.
Marele istoric Nicolae Iorga era de părere că denumirea oraşului Bacău ar fi de origine maghiară, la fel ca Adjud şi Sascut, localităţile învecinate.
„În arhivele Vaticanului, pe hărţile Evului Mediu, precum şi în alte documente latine, Bacăul apare sub numele de Bacovia sau Ad Bacum”, dezvăluie istoricul băcăuan Dumitru Zaharia după cercetările efectuate de el în cetatea de scaun a papalităţii, şi care, apoi, a alcătuit cea mai consistentă lucrare despre „adevărata istorie a Bacăului”.
Edwige Bestazzi, membră a Institutului de Cultură Italiană la începutul secolului XX, afirma că Bacăul era trecut pe o hartă pictată chiar în Palatul primăriei din Florenţa, sub numele de Bacovia.
„Descoperirea din oraşul italian nu este de mirare, având în vedere că la doar trei kilometri de Bacău, în localitatea Sărata, romanii extrăgeau sare, iar în alte zone din împrejurimi s-au descoperit vestigii daco-romane sau chiar mai vechi, lucru ce atestă faptul că popularea zonei Bacăului datează din antichitate. S-au găsit prin descoperirile iniţiate de Vasile Pârvan, băcăuanul care a pus la punct sistemul organizat de lucrări arheologice în România, urme de locuire încă de pe vremea pelasgilor. De fapt, Bacăul îşi are strămoşii în comuna primitivă, mai precis în Paleoliticul superior, cam cu 5.000 de ani în urmă”, afirmă istoricul Ion Mitrea.
Potrivit cercetătoarei Florentina Istina, de la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, „cel mai recent exemplu este descoperirea, în perimetrul Pieţei Revoluţiei, a unor unelte primitive, între care un raclor de silex negru, de formă trapezoidală, obiect folosit la vânătoare în împrejurimile care atunci erau acoperite de păduri”.
La sfârşitul secolului al IX-lea, în regiunile de câmpie ale Moldovei de Sud, inclusiv Bacău, se aşează un popor al cărui nume va face istorie, pecenegii, care vor sta neclintiţi în zonă aproape două secole, apoi vor fi alungaţi peste Dunăre de un alt popor, cumanii.
Locuitorii actualelor meleaguri băcăuane se ocupau, spun istoricii locali, cu agricultura, creşterea vitelor, meşteşugurile, cu pescuitul în apele din zonă şi cu vânatul. Din faptul că pe mai multe vase descoperite în urma numeroaselor săpături arheologice făcute de-a lungul timpului se află imprimat semnul crucii se trage concluzia că era vorba de o comunitate creştină.
Poziţia şi cadrul natural au favorizat dezvoltarea rapidă a aşezării stabile de la confluenţa Bistriţei cu Siretul încă din Evul Mediu, Bacăul devenind un important nod de intersecţie a principalelor artere comerciale din partea central-vestică a Moldovei. Drumul Siretului sau Drumul Moldovenesc, care unea oraşele baltice cu zona dunăreano-pontică, se intersecta la Bacău cu Drumul Păcurii, ce începea la Moineşti, cu Drumul Sării, dinspre Târgu-Ocna, cu Drumul Braşovului sau cu Drumurile Transilvaniei, ce traversau Carpaţii Orientali prin pasurile Ghimeş, Bicaz, Tulgheş, dar şi cu Drumul Plutelor, pe Bistriţa. Toate arterele din N-V şi S-V se îndreptau spre bazinele Bârladului şi Prutului prin nordul Colinelor Tutovei.
La 15 aprilie 1400, un document al vremii indica faptul că în Bacău se aflau o parte a Cavalerilor Ioaniţi, numiţi mai târziu Cavalerii de Malta. Târgul Bacău a fost ocupat o scurtă vreme şi ars de oştile maghiare conduse de Matei Corvin în anul 1467, dar ca urmare a poziţiei sale geografice şi importanţei comerciale, redevine o aşezare urbană bine închegată, una dintre cele mai prospere din întreaga Moldovă, având atribuţii militare şi comerciale foarte importante. În final de secol XV, în oraş s-a stabilit Alexăndrel, fiul lui Ştefan cel Mare, care a dat ordin pentru construirea Curţii Domneşti şi Bisericii Precista, cele mai vechi edificii din Bacău.
Racordarea Bacăului la reţeaua de linie ferată în data de 27 decembrie 1870, prezenţa Ţarului Rusiei Alexandru al III-lea, au mai scos târgul moldav din monotonia comercială şi a bârfelor.
Transformările edilitar-urbanistice ale Bacăului în perioada inter şi postbelică, care au şters o mare parte din fizionomia vechiului târg, au fost foarte puţin surprinse în literatura vremii, documentele existente în Arhiva locală aşteptându-i pe cei ce vor să readucă la lumină imaginea unui târg în care „starea de tranziţie permanentă nu a dus la apariţia unor edificii impozante, dar i-a îmbogăţit pe mulţi”, după cum afirmă istoricul Alexandru Artimon.
O pagină cu o reală valoare documentară aparţine eseistului şi romancierului Paul Anghel (1931-1995), născut pe meleaguri băcăuane, care surprinde cu ochiul şi talentul prozatorului contemporan schimbările din fizionomia urbană a deceniilor cinci şi şase ale secolului trecut.
„Exista o atracţie a centrului (…). Tot ce era cândva mai important se petrecea în centru. Existau aici două artere foarte circulate, cu orar diferit: Centrul şi Strada Mare. Strada Mare, din Piaţa Catedralei, până la fosta drogherie Florescu, la colţ cu Lecca şi Vasile Alecsandri, era marea arteră comercială a târgului, cu prăvălii sugrumate una într-alta şi aspect de bazar. Se vindeau fierărie, coloniale, opinci de cauciuc, var nestins şi stofe englezeşti, porţelan Rosenthal, olărie neagră de Solonţ, articole bisericeşti, necesaruri de baie.
Ţăranii, contrar programului comercial, animau uliţa încă de cu noapte cu zdravene izbituri de pumni în obloane, prelungind tratativele în jurul unei coase sau a unui chil de cuie până pe sub seară, dar respectând cuviincioşi sâmbetele. (…) Mai erau şi prăvălii de alviţă, mere murate, mărunţişuri şi vechituri, unde numai ochiul ager şi încăpăţânat al ţăranului reuşea să descopere, când nu te aşteptai, niscaiva pantaloni ferfeniţiţi cu vipuşcă sau o curea cu cataramă. (…) Spre seară, mişcarea înceta aici, transportându-se, în schimb, dincolo, pe cealaltă arteră, între fosta cofetărie Tudose şi Prefectură (exista şi o cafenea cu biliard), în Centru adică, unde ruralul nu mai avea acces. Pe aici se mişcau liceele, fetele de la Menaj, subofiţerii şi trupa de 27 sau 61, tinerele de la fabrica de casânci Gloria, sau de la croitorii, funcţionarii necăsătoriţi de la tribunal. Profesorii melancolici, cu enigme intelectuale, se plimbau la gară, singuratici, cu câte o carte sub braţ, iar pensionarii preferau hala. Dar aceştia erau izolaţi, iar cei care-şi puteau plăti luxul unei birje nu călcau niciodată pe caldarâm. Cele două artere, Centrul şi Strada Mare, erau tot atât de despărţite una de alta ca şi Hudsonul de Potomac. (…) La Bacău exista, ca şi în Amsterdamul negustoresc, un trist şi sumbru cartier oriental.
Era de fapt o anexă la Strada Mare, curtea dosnică a uliţei negustoreşti, răsfrângerea şi prelungirea aceleiaşi uliţe în grotesc şi absurd. Aici nu se putea vinde şi cumpăra nimic, fiindcă nu era nimic de cumpărat şi de vândut; fiindcă sărăcia atingea absolutul, fiindcă deprinderea de a vinde şi cumpăra se exercitau mecanic, în gol. Dar în schimb aici, tocmai aici se îngrămădea până la sufocare o populaţie guralivă şi neostenită, veselă şi tristă, desperată. Nu existau câini, nici pisici, dar orătăniile de apă şi broaştele asigurau ziua şi noaptea un concert anume, care îşi răsfrângea adesea acordurile până în Centru. Pe aici, pe strada Lecca, veneau şi se scurgeau spre uliţa prăvăliilor căruţele ţărăneşti”, descria Paul Anghel Bacăul de la sfârşitul secolului XIX până în deceniul şapte al secolului XX.
Acestor descrieri li se mai pot adăuga amintirile încă vii în memoria bătrânilor, care conturează imaginea unui târg idilic, cu aer de veşnic secol XIX, un târg în care se întâmpla adesea câte „o mare dandana” potrivit cântecului, un mare tablou din care timpul a şters ce era mai cenuşiu şi a lăsat pitorescul despre care băcăuanilor le place să vorbească.
După decenii în care centrul Bacăului nu dădea niciun semn că s-ar schimba în vreun fel, au început să apară pe lângă cartierele de blocuri „cutii de chibrituri” şi o serie de construcţii unicat, ca urmare a arhitecţilor talentaţi şi curajoşi, Rozela Georgescu, Doru Anghel, Maria Novac, Al. Săndulescu şi Constantin Amîie, decişi să se lupte cu autorităţile comuniste pentru a frânge linia austeră impusă în realizarea construcţiilor urbane.
Prima clădire pusă pe planşete a fost, în 1959, magazinul „Universal”, astăzi denumit „Bacău”. A urmat Casa de Cultură a Sindicatelor, în 1965, Hotelul „Bistriţa”, tot în 1965, şi apoi, cu o arhitectură absolut nouă, Hotelul „Decebal”, în 1970, complexul comercial „Luceafărul”, în 1975, complexul „Select” (1977), primul din ţară conceput cu apartamente ce înlocuiau spaţiile de locuit din blocurile tradiţionale, precum şi Hotelul „Moldova” (1980).
„Cu mari eforturi de argumentare, dar beneficiind şi de o lideră de partid locală, Alexandrina Găinuşe, care se pare că a înţeles sensul adevărat al urbanizării şi dorinţa oamenilor de a trăi, lucra şi a se distra în spaţii frumoase, s-a trecut la construirea unor clădiri unicat cum ar fi complexul de nataţie, unic în ţară şi acum în ceea ce priveşte concepţia, sala de sport polivalentă şi sala de atletism cu pistă circulară, toate edificate în preajma stadionului municipal, într-o zonă verde, de recreere, dorită a fi unică nu numai în România. Le-am realizat, dar nu am mai pus în operă şi o arteră pietonală în centrul municipiului, cu pasaje subterane care să permită fluidizarea traficului, o faleză pe malul lacului de acumulare Bacău II, precum şi un cartier rezidenţial de vile, proiect unicat atunci în România, pe celălalt mal al lacului, unde se afla Insula de agrement”, îşi aminteşte Doru Anghel, cel care întristat de faptul că munca sa şi a colegilor săi nu a mai trezit interes şi-a mutat activitatea către arhitectura interioară şi cea a aşezămintelor ecleziastice, inclusiv de pe Muntele Athos.
La dinamica municipiului, ce are în prezent o suprafaţă de 43 de kmp şi o populaţie de peste 134.000 de locuitori după datele recensământului din 2012, contribuie şi infrastructura în continuă îmbunătăţire, Bacău situându-se pe arterele de circulaţie rutieră şi feroviară europene şi naţionale ce fac legătura între nordul şi sudul ţării, dar şi între Moldova şi Transilvania.
Municipiul dispune de un aeroport internaţional pe care pot ateriza mai toate tipuri de aeronave civile şi militare, precum şi un modern centru de dirijare a zborurilor internaţionale ce tranzitează zona Moldovei.
În Bacău se află Biserica Precista, construită de Alexăndrel, fiul lui Ştefan Cel Mare şi Sfânt, şi ruinele Curţii Domneşti, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, care adăposteşte numeroase descoperiri arheologice, dintre care deosebit de valoroase sunt cele ilustrând civilizaţia daco-getică din zonă, dar şi obiectele din epoca medievală. Colecţiile Secţiei de etnografie includ valoroase exemplare din tradiţia meşteşugărească din judeţ, dar şi elemente de civilizaţie casnică rurală. Muzeul de Artă cuprinde valoroase opere semnate de cunoscuţi plasticieni români, Observatorul astronomic este deschis celor ce doresc a cunoaşte universul, iar Complexul de ştiinţele naturii „Ion Borcea” este depozitarul în sălile cu diaporame, vivariu a unor exponate ce reflectă flora, fauna, dar şi cercetările biologilor Facultăţii de specialitate a Universităţii băcăuane „Vasile Alecsandri”.
Privit de la înălţimea celui mai mare şi înalt edificiu, Centrul de Afaceri SIF Moldova, Bacăul apare privitorului ca un perimetru gândit într-o concepţie ce dispune o mobilare urbană în care parcurile şi scuarurile încadrează construcţii mai noi având siluete inconfundabile în România: Complexul de nataţie, Sala sporturilor, Sala de atletism cu pistă circulară, edificii dispuse, alături de Stadionul municipal, într-o zonă verde comună, Gara, Sala de concerte „Ateneu”, Insula de agrement, clădirile BCR ori BRD, a Administraţiei Finanţelor Publice, instituţiilor din domeniul muncii şi protecţiei sociale, ale Complexelor muzele de istorie şi, respectiv, de Ştiinţele Naturii, toate ridicate în ultimii 20 de ani.
De asemenea, există sediul firmei Dedeman, cel mai mare retailer românesc de bricolaj, impunătoarea Catedrală ortodoxă având hramul „Înălţarea Domnului”, în prezent a patra din Europa ca mărime din cultul ortodox, ori cea romană-catolică „Sfinţii Petru şi Pavel”, construită după 1990 şi care are cel mai înalt turn din oraş, de aproape 80 de metri. În preajma Centrului de afaceri se află clădirea Universităţii „George Bacovia”, prima instituţie de învăţământ particular care şi-a făurit din fonduri proprii, după 1992, un sediu modern, dotat cu toate cele necesare unui învăţământ modern în domeniile economic şi juridic, completând domeniile celelaltei Universităţi băcăuane, „Vasile Alecsandri”, având cursuri de inginerie, ştiinţele naturii şi filologie.
Bacăul este gazda anuală a câteva importante evenimente culturale cu rezonanţă internaţională: Festivalul de teatru Gala Star, cu spectacole de tip „One Man Show”, Festivalul internaţional de muzică contemporană, Festivalul literar „George Bacovia”.
La Bacău fiinţează, totodată, Centrul de Cultură şi Arte „George Apostu” şi muzeul purtând numele sculptorului născut la Bacău şi care a câştigat notorietatea la Paris, un demn urmaş al lui Brâncuşi.
În zona centrală se află statuile lui Ştefan Cel Mare şi Sfânt, George Bacovia, Vasile Pârvan, Vasile Alecsandri, Palatul administrativ al judeţului, construcţie monumentală finalizată în anul 1888, Palatul Mărăşti, sediul actual al Teatrului Municipal Bacovia, clădire dată în folosinţă în anul 1923.
În vestul municipiului s-au mai ridicat un Centru de Expoziţii şi Afaceri, construit şi dotat cu fonduri europene şi locale, un parc de înaltă tehnologie la Hemeiuş, ridicat cu sprijin European în apropierea Parcului Dendrologic, deţinătorul unei colecţii impresionante de specii de arbori şi arbuşti exotici, dar şi a celei mai mari colecţii de trandafiri din România, iar în partea de sud apele minerale de la Sărata Băi, aflate în prezent sub manageriatul Bisericii romano-catolice, ce oferă remedii naturale în bolile de reumatism. (Text: Agerpres, Foto: crestinortodox.ro, snipview.com, zmbacau.ro)
