Soprana Angela Gheorghiu se declară „inamicul numărul unu” al celor care distrug opera şi afirmă că nu mereu evoluţia acestei arte este una creativă, subliniind că ea respectă întotdeauna marii compozitori.
„Nu mi-am făcut până acum debutul în România, sper să fie, să se întâmple vreodată, cum spun eu, ‘a la carte’, cum trebuie, cu respectul şi bunăvoinţa cu care, de fapt, îi rog pe cei din România să se comporte cu tot ce înseamnă artist român în ţara asta”, a mai afirmat Angela Gheorghiu, într-un interviu acordat AGERPRES.
Soprana vorbeşte despre repertoriul pe care l-a ales pentru cele mai recente înregistrări ale sale, despre relaţia cu personajele pe care le interpretează, dar şi despre motivele care au făcut-o să ia atitudine în perioada în care, anul acesta, la Opera Naţională Bucureşti au avut loc proteste ale artiştilor.
AGERPRES: În ultimii ani, aţi fost aproape de fiecare dată în România în perioada Crăciunului. Ce înseamnă pentru dumneavoastră Crăciunul?
Angela Gheorghiu: N-am socotit. Adevărul este că am şi făcut două discuri şi a cam trebuit să vin pe aici — discuri de Crăciun, cu muzicieni din România. Deci, totul a fost legat de România — orchestratori, tot ce a fost legat de muzică. Sunt şi eu fericită pentru că vin acasă. Şi am o senzaţie, în primul rând, de odihnă pentru că, după atâta nebunie în toată lumea, sigur că îmi doresc să vin şi în România, la ai mei, la prieteni şi familie.
AGERPRES: Există pentru dumneavoastră un loc care este „acasă”, altul decât România? Adică o a doua casă…
Angela Gheorghiu: Sigur, întotdeauna am avut. Numai că nu se pune problema aşa. Nu am plecat niciodată de tot din România, întotdeauna am locuit şi în România şi locuiesc şi în România.
Prietenii şi familia de care vorbesc mă văd tot timpul, pentru că eu sunt destul de drăgălaşă cu ei, pentru că eu îi iau în toată lumea (râde). Pe parcursul a 27 de ani, cei cu care mă întâlnesc în România, de fapt, au văzut lumea cu mine. Deci, nu suntem niciodată despărţiţi. Doar câţiva, unii dintre ei, vin în România şi spun: „Adunarea!”. Şi sunt aşa, un fel de pilon sau un fel de sol de pace venit: „A venit Angela, să ne întâlnim, să ne simţim bine”.
AGERPRES: Dumneavoastră aţi venit acum în Bucureşti din Valencia, de la înregistrări. Puteţi să ne daţi mai multe detalii?
Angela Gheorghiu: De fapt, aia a fost o colaborare pentru un coleg. Dar eu am terminat o înregistrare proprie, cu repertoriu complet nou, am încercat să pun lucruri inedite sau arii pe care nu le-am înregistrat până acum. E destul de greu să fac un nou repertoriu, pentru că am făcut destul de multe. Am vrut să navighez acum către alte repertorii sau către alt tip de muzică şi sper să vă placă, să vă intereseze ceea ce fac.
AGERPRES: Puteţi să ne spuneţi mai multe despre acest repertoriu înregistrat? Din ce e compus?
Angela Gheorghiu: Verismo, în general. Verismo, ceea ce înseamnă Puccini inclusiv. Unii cred că Puccini nu este verismo dar este părintele verismo. Verismo înseamnă „adevăr”. Este o altă tehnică de a compune. Nu mai există arii. În orice caz, arată ca un dialog. Este ca un fel de teatru pus pe note muzicale. Teatro vero, un teatru adevărat, cum a încercat şi Wagner. A reuşit! Nu în aceeaşi măsură cum au reuşit Puccini şi ceilalţi pentru că, totuşi, limba italiană face marea diferenţă. Repertoriul este fantastic.
Am găsit compozitori mai puţin cunoscuţi, dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, în perioada ’30 — ’40, compozitori italieni şi am găsit înregistrări cu Caruso, de prin anii ’20 — ’30. Nimeni nu le-a mai înregistrat şi am descoperit lucruri noi. Pentru că, şi muzica asta, nu este uşor de auzit, este foarte dramatică şi foarte sonoră şi linia melodică, fiind atât de adevărată, nu e întotdeauna atât de uşor de asimilat sau de înţeles. Şi am încercat să nu vin cu un repertoriu prea sofisticat, ca totuşi oamenii să fie atraşi încetul cu încetul. Nu vreau să dau o masă de muzică necunoscută publicului. Am încercat să fac pe toată lumea fericită, într-un fel. Eu de aceea fac toate lucrurile astea: să îi fac pe oameni fericiţi. Nu am nicio altă motivaţie. Motivaţiile mele sunt foarte simple, foarte clare. Orice am studiat, orice am făcut, vreau să fiu iubită, admirată, aplaudată.
Întotdeauna, când primesc o propunere, mă gândesc dacă eu sunt bine acolo, ce trebuie să fac să fiu bine acolo, să conving, să îi fac pe oameni să fie fericiţi, să petreacă cu mine, de fapt, momentul ăla magic. Pentru că acolo este un summum al unui lung voiaj de studiu. Şi niciodată nu îl fac singură. Am o armată de oameni în spate. Eu fac „Adriana Lecouvreur”, care şi ea este este o operă veristă. Sunt actriţă. Şi ea este un personaj de pe vremea lui Moliere.
Am şi un moment tipic teatral. A fost o mare, mare personalitate, o actriţă foarte curajoasă, un fel de Sarah Bernhardt a epocii ei. Şi pentru acest mod de a face un spectacol, atât de important, atât de greu, am nevoie de regizor, parteneri, costume, teatru, orchestră, cor. Am o armată de oameni profesionişti şi ne dorim acelaşi lucru: ca după spectacol să avem succes şi oamenii să fie în lacrimi de bucurie.
Ăsta este un secret al succesului. Dar cel mai mult îmi doresc ca oamenii să mă vadă pe mine în personajul respectiv. Adică, eu vreau să mi-i aduc către mine şi nu invers, pentru că personajele, în general, sunt făcute înaintea mea deja de atât de multă lume. A început cu „Traviata”. Câte Traviate n-au fost? Dar eu, de fiecare dată, când mă apropii de ceva, vreau să se ştie că e Angela în rolul acela.
Chiar dacă greşesc sau dacă ceva place sau nu place, pentru că este o artă atât de subiectivă, măcar ştiu că sunt originală. Asta este o obsesie a mea.
AGERPRES: Aveţi un eveniment în toamna anului viitor — „‘Adriana Lecouvreur’ se întoarce în Italia”, la Teatro Massimo din Palermo, în octombrie. Cum regăsiţi, cum reinventaţi rolul acesta?
Angela Gheorghiu: Până atunci, eu am o cură de „Adriana Lecouvreur”. Mai întâi, producţia mea de la Royal Opera House, de la Covent Garden. După aceea, fac „Adriana Lecouvreur” — nouă producţie la Teatrul „Colon” din Buenos Aires. Cred că e cel mai mare, cel mai frumos teatru pe care l-am văzut vreodată. Şi teatrul este istoric. Oamenii adoră opera şi teatrul. Foarte mulţi compozitori au creat pentru Teatrul Colon.
AGERPRES: Cum creaţi personajele, toate aceste „Adriana”?
Angela Gheorghiu: Cum le creez? Depinde, pentru că, şi să vreau, şi să nu vreau, de fiecare dată este altfel. În primul rând, anii trec. Sunt o altă persoană. Sunt un pic mai matură. Depinde în ce stare sunt — mai euforică, mai tristă. Dumnezeu ştie, o să vedem. De fiecare dată eu voi fi altfel. După aceea, o stare diferită se creează cu o scenă diferită, cu o producţie diferită, costume, parteneri, orchestră… totul e diferit. Fără să vrei, fără să-ţi propui, vei fi alt personaj. De aceea, aceleaşi opere de fiecare dată sunt interesante.
Şi eu sunt încărcată la fel de mult. Probabil şi încărcătura asta a mea — emoţia — încerc să o împart cu publicul. Pentru că acolo este motivul. Aceea este motivaţia. Şi pentru motivaţia aceea, toată lumea este fericită, în sensul că primim aceeaşi magie. Bineînţeles că muncim foarte mult pentru ea, dar partea administrativă, bucătăria, nu este necesar să o povestim de fiecare dată. M-a fascinat foarte mult Adriana pentru că este extrem de teatrală. Momentul în care sunt actriţă şi trebuie să vorbesc…. Ce-mi place! Abia aştept momentul ăla, cu toate că este undeva în mijloc, am mult de cântat şi înainte şi după. Aşa cum îmi place şi în Traviata. La un moment dat, citesc o scrisoare — o ador! Îmi place să şi joc.
Am mai primit eu invitaţii…. Şi momentul în care l-am refuzat pe Andrei Şerban… Supărat că nu am vrut să-i fac producţia lui oribilă de la Operă — „Văduva veselă”… Nici nu ştiau, nici el, nici directoarea, că nu am debutat în România şi mi-au propus să fac o producţie de la Iaşi, la Opera Română. A fost absolut sinistru. Mi-a spus, îmi aduc aminte: „Lasă, dacă nu mă vrei în operă, poate mă vrei în teatru. Numai aşa ne putem întâlni vreodată”.
Pentru că fiecare din noi are o idee foarte sinceră şi cu foarte mare personalitate despre cum trebuie să arate un spectacol de operă şi eu sunt inamicul numărul unu pentru cei care distrug opera. Printre care se află şi el — pe lista aceea. Sigur că lumea operei, în general, are o evoluţie, dar evoluţia nu este neapărat creativă. Şi în momentul în care eu nu mai găsesc nici text şi nici regie şi nimic — mi-ar trebui un subtitlu ca să înţeleg subiectul, muzica—, acolo eu nu mă regăsesc. Poate noua generaţie să se distreze pe seama marilor compozitori, să facă ce îşi doreşte. Eu îi respect.
AGERPRES: Dumneavoastră aţi transmis un mesaj într-un moment greu pentru Opera Naţională Bucureşti, anul acesta, în perioada scandalului de acolo. De ce aţi făcut acest lucru?
Angela Gheorghiu: Dar îl fac în continuare.
AGERPRES: V-ar fi fost mai confortabil să nu faceţi asta…
Angela Gheorghiu: Da, e adevărat. De multe ori m-am gândit: „De ce trebuie eu să mă implic cu un subiect care este destul de greu?”. Pentru că erau puşi doi balerini într-o situaţie oribilă din cauza directorului operei. Încă am înţeles că este în funcţie. Nu vreau să îi pronunţ numele. Acel individ a creat aceste probleme enorme şi, mai ales, să pună într-o situaţie atât de nefirească doi balerini cu renume internaţional foarte important. Să îl facă să creadă (pe Johan Kobborg — n.r.) că este directorul baletului — fals. Una scria pe contract şi alta făceau ei. Ceva nu se lega.
Probabil aveau o bună conştiinţă în a face ceva pozitiv, dar nu locul şi cine le-a făcut contractul. Le-am spus: „Voi trebuie să consultaţi un avocat şi vedeţi în ce v-aţi băgat, cu cine v-aţi asociat”. Normal că eu a trebuit să le iau apărarea şi colegilor mei de aici. Pentru că, într-un teatru de stat, artiştii toţi sunt colegi, colegii mei. Şi trebuie ajutaţi. Cineva trebuie să le spună sau să spună altora: balerinii invitaţi pot veni aici, sunt bine-veniţi, dar nu îi faceţi să creadă că sunt altceva decât trebuie. Nu pe înşelătorie. Nimic nu merge pe înşelătorie.
Opera se poate face cu sponsori loiali şi cu oameni care au pasiune pentru asta. Neapărat trebuie gândit lucrul ăsta şi mi-a părut foarte rău pentru ei doi, dar mai ales — pentru că ei probabil au alte uşi deschise — pentru oamenii care sunt angajaţi aici, e teatrul lor. De ani de zile muncesc aici şi trebuie să-şi aducă pe scenă oamenii care sunt cei mai talentaţi şi să înţeleagă mersul unui teatru. Lecţiile încă nu s-au făcut, nici în legislaţie lucrurile nu sunt încă ceea ce trebuie pentru a înţelege cum funcţionează un teatru. Văd câte lacune există. Sunt enorm de multe şi le iau apărarea şi astăzi. Şi văd că nu este bine nici astăzi. Aş putea spune, chiar mai rău — pentru că sunt şi mai puţine spectacole şi de mai joasă calitate.
Nu vorbesc de un spectacol de gală, când se implică primăria. Cu o floare nu se face primăvară. Este un teatru care trebuie reconstruit, şi Opera şi Opereta, cu oameni care dau un examen, deci au un nivel artistic foarte important. Este meseria lor. Normal că au existat ceva neînţelegeri.
Nu contează naţionalitatea când tu dai un examen pentru a intra într-un colectiv. Voi toţi sunteţi colegi. Aveţi acelaşi salariu. Cum să faci diferenţa asta între români şi străini? Este inimaginabil. Şi asta mi se întâmplă şi mie şi tuturor colegilor români. De atâţia ani nu s-a înţeles şi nu s-a şters această mentalitate — dacă eşti român, tu nu trebuie să fii plătit, dacă eşti străin — tu trebuie să primeşti un salariu mai mare. Este cea mai mare greşeală.
În care stat din lume valorile sunt plătite mai puţin pentru că sunt de-ale lor? Nu există aşa ceva. Un artist trebuie plătit la justa lui valoare. Nu contează naţionalitatea. Şi, mai mult, falsa idee că ar fi unii contra altora. Şi asta a fost o minciună, pentru că în felul ăsta puteau să dea vina pe români. Nu există aşa ceva. De când există teatru în România şi în lume, toţi artiştii sunt de toate naţionalităţile.
Opera şi baletul nu funcţionează altfel. Pentru că nu poate să existe un corp de balet doar de naţionalitate română la Bucureşti. Imposibil! Doar dacă faci rabat de calitate. Dar, s-a creat o falsă problemă. Şi îmi doresc ca cel care va veni ca ministru al Culturii în modul cel mai serios să mă consulte, ca să vadă cam cum se fac treburile. Şi, mai ales, să trimită la şcoală oameni care să înţeleagă cum se administrează un teatru liric, cu balet şi operă.
AGERPRES: Avem vreo şansă să vă vedem pe o scenă românească în curând? Eu mă gândesc acum la Festivalul Enescu…
Angela Gheorghiu: Când mă vor invita, da. Cu Festivalul Enescu vorbim altădată. Cu Festivalul Enescu sunt în şoc, am şocul vieţii mele, dar vorbim la momentul oportun. Nu mi-am făcut până acum debutul în România, sper să fie, să se întâmple vreodată, cum spun eu, „a la carte”, cum trebuie, cu respectul şi bunăvoinţa cu care, de fapt, îi rog pe cei din România să se comporte cu tot ce înseamnă artist român în ţara aceasta.
***
Soprana Angela Gheorghiu a cântat pe toate marile scene din lume — New York, Philadelphia, Londra, Paris, Milano, Salzburg, Berlin, Barcelona, Tokyo, Roma, Seul, Veneţia, Atena, Monte Carlo, Chicago, Sao Paolo, Los Angeles, Lisabona, Valencia, Palermo, Amsterdam, Kuala Lumpur, Zurich, Viena, Shanghai. Pentru cariera sa, Angela Gheorghiu a primit mai multe distincţii, printre care La Medaille Vermeille de la Ville de Paris şi titlurile de Ofiţer al Ordinului Artelor şi Literelor şi Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, acordate de guvernul francez.
Angela Gheorghiu este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Arte din Iaşi şi al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. În 2010, a fost decorată cu Ordinul „Steaua României” în grad de Comandor, iar doi ani mai târziu a primit Medalia „Nihil Sine Deo” din partea regelui Mihai pentru promovarea valorilor culturii româneşti în străinătate. (Text si video: Agerpres, Foto: facebook.com/ Angela Gheorghiu)
