Fizicianul Andrei Saharov, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1975, membru al Academiei de Știinţe a URSS, laureat al premiilor Lenin şi Stalin (anulate de autorităţi în 1980), militant al drepturilor omului, s-a născut la 21 mai 1921, la Moscova.
S-a remarcat prin contribuţia la construcţia bombei cu hidrogen sovietice, testate la 12 august 1953.
În 1937, s-a înscris la Departamentul de Fizică, catedra de acustică a Universităţii de stat din Moscova. După izbucnirea Războiului cu Germania, în iunie 1941, Andrei Saharov a fost declarat inapt pentru serviciul militar, iar în octombrie acelaşi an, a fost trimis, împreună cu mai mulţi colegi studenţi, în capitala Afganistanului, unde şi-a reluat studiile, finalizându-le în 1942, potrivit Britannica.com.
În perioada petrecută în Afganistan a contribuit şi la eforturile de război, prin faptul că a lucrat la laboratorul unei fabrici de muniţie din Ulyanovsk. Tot acolo a întâlnit-o şi pe Klavdia Alexeevna Vihireva cu care s-a căsătorit, în iulie 1943 şi au avut trei copii. Mariajul a durat până la moartea acesteia (1969).
În 1945 s-a întors la Moscova, unde a început studiile doctorale, la Institutul de Fizică „P.N. Lebedev”, sub conducerea şefului secţiei teoretice a Institutului de fizică al Academiei de ştiinţe a URSS, Igor Tamm. Doi ani mai târziu, în 1947, avea să finalizeze teza de doctorat în care examina generaţia pionilor la ciocnirile nucleelor şi măsurarea optică a temperaturii descărcărilor electrice. În paralel, a început să predea Fizica la Institutul energetic din Moscova.
În 1948, Igor Tamm l-a inclus pe Andrei Saharov în grupul creat pentru construirea bombei cu hidrogen, împreună cu acesta lucrând şi la instalaţia Tokamak, destinată controlului reacţiilor termonucleare. Din aceeaşi perioadă (1945-1948) datează elaborarea a câtorva idei fundamentale în domeniul reacţiilor nucleare de sinteză dirijate: reactorul magnetic (1950), cataliza muonică a reacţiilor de sinteză (1948), folosirea radiaţiilor laser pentru încălzirea deuteriului. În 1948, Saharov a sugerat şi ideea creării câmpurilor magnetice supraintense cu folosirea energiei exploziilor.
După ce în perioada 1950-1953 a lucrat, sub conducerea lui Iuliu Borisovici Hariton, la instalaţia KB-11 (mai târziu, Arzamas-16), situată în oraşul sovietic Sarov şi după încercarea cu succes a bombei cu hidrogen, Saharov a devenit membru cu drepturi depline al Academiei de Știinţe. Printre colaboratorii apropiaţi ai lui Saharov, în această perioadă, au fost Igor Tamm, Yakov Borisovici Zeldovici, Iuliu Borisovici Hariton. Cercetarea teoretică cu privire la armele nucleare a continuat şi după 1953.
La sfârşitul anilor ’50, Saharov a început să se preocupe de consecinţele testării armelor nucleare în atmosferă, prezicând o creştere a ratei mortalităţii la nivel global în perioada următoare. În 1961, s-a opus planului lui Hruşciov de a face un test atmosferic cu o bombă termonucleară, invocând frica răspândirii de material radioactiv. Bomba a fost, în final, testată în octombrie 1961.
În 1965 a publicat prima lucrare în domeniul cosmologiei, în care a explicat formarea stelelor şi galaxiilor prin fluctuaţiile cuantice ale câmpului gravitaţional. În 1967, a emis o idee despre elasticitatea Universului şi a explicat asimetria materie-antimaterie în Univers.
Prin eseul „Reflections on Progress, Peaceful Coexistence and Intellectual Freedom” (1968), care a circulat în URSS ca samizdat, dar care a fost publicat în „New York Times”, precum şi prin protestul împotriva trimiterii tancurilor sovietice în Afganistan, Saharov a a devenit un militant al apărării drepturilor omului şi al reducerii armelor nucleare. Criticând totodată represiunea crescândă împotriva disidenţilor, în 1970, a înfiinţat un comitet pentru apărarea drepturilor omului şi a victimelor proceselor politice, devenind unul dintre cei mai curajoşi critici ai regimului şi un simbol al luptei împotriva negării drepturilor fundamentale, potrivit site-ului Parlamentului European, europarl.europa.eu. În 1971 s-a căsătorit cu Elena Bonner, cunoscută militantă civică.
Când, în 1975, Andrei Saharov a primit Premiul Nobel pentru Pace, guvernul sovietic a reacţionat extrem de iritat, iar la ceremonia de decernare de la Oslo, fizicianul a fost însoţit doar de soţia sa.
Ca urmare a protestului împotriva invaziei sovietice din Afganistan, din 1980, Saharov a fost exilat cu domiciliu forţat, la Nijni Novgorod (atunci Gorki). În 1984 a fost exilată şi soţia sa, Elena Bonner.
Odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov (1985-1991), Saharov a fost eliberat în decembrie 1986, după mai multe reprize de greva foamei şi de încercări ale autorităţilor de a-l hrăni forţat. A revenit la Moscova şi s-a încadrat din nou în activitatea ştiinţifică şi politică, devenind liderul aşa-numitului grup interregional, simpatizat de viitorul preşedinte rus Boris Elţîn (1991-1999).
Ultimii trei ani din viaţă şi i-a petrecut acordând interviuri, având reuniuni cu lideri din toată lumea, reluându-şi relaţiile cu colegii săi de cercetare ştiinţifică şi scriindu-şi memoriile. În martie 1989, a fost ales în Parlament, susţinând abolirea art. 6 al Constituţiei sovietice privind rolul conducător al Partidului Comunist. De asemenea, i-au fost restabilite toate ordinele şi distincţiile obţinute anterior, obţinând şi altele noi.
A murit la 14 decembrie 1989, în urma unui atac de cord.
Încă din 1988, Parlamentul European a instituit Premiului Saharov pentru libertatea de gândire, acordat persoanelor din întreaga lume care au adus o contribuţie deosebită la lupta pentru drepturile omului în întreaga lume, atrăgând atenţia asupra cazurilor de încălcare a drepturilor omului şi sprijinind laureaţii în cauza lor.
În 1991, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la naşterea lui Andrei Saharov, serviciile poştale ale Uniunii Sovietice au emis o marcă poştală cu valoarea nominală de 15 copeici. (Text: Agerpres, Foto: nobelprize.org)
