Se împlinesc în acest an şapte decenii de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar Timişoara a cunoscut, ca şi alte mari oraşe ale ţării, ororile bombardamentelor. Din istoria acelor zile zbuciumate se desprinde figura colonelului Alexandru Galgoţi, ofiţerul român în faţa căruia, în 1944, nemţii au capitulat, la Timişoara, fără vărsare de sânge.
„După lovitura de stat din 23 august 1944, Timişoara trece prin alte momente dificile. Ca nod feroviar şi rutier, cu potenţial industrial însemnat, oraşul avea valoare strategică pentru forţele militare hitleriste. În 26 august 1944, personalul Comandamentului German din Timişoara, luat prin surprindere de ostaşii români, s-a predat fără să opună rezistenţă. Însă, începând cu 11 septembrie 1944, timp de o săptămână, unităţile hitleriste şi cele maghiare declanşează acţiuni ofensive repetate pentru a se apropia şi ocupa Timişoara, apărată de Divizia 9 Cavalerie Română”, consemnează istoricul timişorean Vasile Dudaş.
În august 1944, oraşul era ocupat de trupele germane, iar în momentul anunţării capitulării Germaniei naziste, lt. colonel Alexandru Galgoţi era comandantul Sectorului de ordine internă Timiş, având în subordine Şcoala Politehnică, Şcoala de subofiţeri de Artilerie, Şcoala de subofiţeri de Transmisiuni, Regimentul 5 A.A. şi jandarmii teritoriali cu rolul de a proteja graniţele.
„Bunicul meu, lt. colonel Alexandru Galgoţi, a fost cel care, pe 26 august 1944, a mers cu o gardă întărită la comandantul Comandamentului Forţelor Germane şi i-a cerut să predea armele fără vărsare de sânge. Iar comandantul german i-a dat sabia în semn că a recunoscut înfrângerea Germaniei. «Domnule comandant, vă rog să predaţi arma şi să evitaţi vărsarea de sânge în oraş», este apelul pe care lt. colonel Galgoţi i l-a adresat comandantului german, recunoscut de cei care au asistat la acel moment istoric”, relatează dr.ing. Marius Mateaş, nepotul lt.colonelului Alexandru Galgoţi.
În baza palmaresului militar, în 1945 s-a decis acordarea gradului de general lt.colonelului 
Alexandru Galgoţi, înrudit cu Avram Iancu, pentru activitatea desfăşurată continuu în slujba patriei, inclusiv pe Frontul de Vest, pentru eliberarea ţării. Deşi încărcat de recunoaşteri ale unor merite deosebite pe câmpul de luptă, destinul acestei figuri marcante în istoria noastră avea să-i ofere o cotitură totală a vieţii, ajungând de la pasul spre steaua de general la un simplu funcţionar alături de cărăuşii oraşului şi cu un domiciliu forţat.
Toată nenorocirea care s-a abătut asupra sa şi a numeroasei familii, soţia şi cei opt copii, i s-a tras de la calitatea de proprietar „chiabur” al fermei Lovrin pe care a cumpărat-o în timpul războiului şi pe care a transformat-o în Ferma model Lovrin, unde experimenta creşterea migdalilor. În 1946, aici urmau să se pună bazele a ceea ce urma să devină faimoasa Staţiune de Cercetare Experimentală Agricolă Lovrin. Ofiţerul voia ca prin această fermă să le asigure existenţa zilnică soţiei şi celor opt copii, patru fete şi patru băieţi.
„Pentru că în timpul războiului a devenit, prin cumpărare, proprietarul fermei Lovrin pe care a transformat-o în Ferma model Galgoţi Lovrin, ce se ocupa cu cultivarea migdalilor, a urmat soarta multor proprietari de pământ: a fost arestat într-o noapte din 1949, la sediul fermei, dar – cu ajutorul soldaţilor care-l recunoşteau ca personalitate pentru cariera sa militară în slujba patriei- a reuşit să fugă prin lanul de porumb. Până la urmă s-a dus la Bucureşti, unde şi-a pledat cauza în faţa conducerii de atunci a ţării, care, însă, nu a avut altă cale decât să-i recunoască meritele militare. Astfel, a scăpat de arestare şi de deportare şi a avut parte de o formă de «pedeapsă mai uşoară», un domiciliu forţat în Timişoara”, spune Marius Mateaş.
Au urmat ani în care numeroasa familie a trăit cu ajutorul soldaţilor din Regimentul colonelului. „În 1962, printr-un Decret al Consiliului de Stat, semnat de Gheorghe Gheorghiu Dej, i s-a recunoscut activitatea militară şi a fost un semn de «reabilitare». Din 1949, a lucrat ca funcţionar la Asociaţia Cărăuşilor din Timişoara. pentru a-şi putea întreţine copiii. Fiind un om robust, a ştiut întotdeauna să reziste, iar pentru a le asigura existenţa copiilor, a renunţat la întregul palmares militar şi s-a angajat ca simplu funcţionar», adaugă Marius Mateaş.
Potrivit documentelor pe care nepotul colonelului le păstrează cu sfinţenie, Alexandru Galgoţi s-a născut în 1895 la Roşia Montană, iar la 16 ani avea să fie încadrat în Şcoala de Cadeţi de la Traiskirchen, Viena, unde a primit o aleasă educaţie, dezvoltându-şi şi latura artistică (pictură şi muzică). După absolvirea şcolii, a fost introdus imediat într-un Regiment operativ şi, de atunci şi până în 1945, nu a părăsit câmpul de luptă, fiind fidel ţării pe care a servit-o potrivit pregătirii sale militare.
„A avut un rol deosebit în apărarea Timişoarei. La 1 septembrie 1944, el a fost numit în funcţia de comandant al Detaşamentului Timişoara, care includea mai multe unităţi operative şi care avea ca obiectiv să apere o anumită zonă a oraşului, precum şi controlul asupra pătrunderii agresorului în zona graniţei. De asemenea, a fost numit prin Decizie la conducerea Corpului de Armată, în calitate de comandant al Ordinii Interne Timiş-Torontal. De-a lungul carierei sale militare a fost recompensat cu numeroase distincţii: Medalia «Victoria» a marelui război pentru civilizaţie (1916-1921), «Crucea comemorativă» cu barete a marelui război (1916-1918), «Coroana României» cu spade şi panglică (li se dădea doar celor care au dat dovadă de acte de curaj direct în front, n.r.) de «Virtutea Militară» în grad de Cavaler, «Virtutea Militară» în grad de Ofiţer, «Frunza de Stejar« la panglică de «Virtutea Militară» în grad de Ofiţer. După anii de suferinţă, în 1962 a fost reabilitat şi i s-au recunoscut toate meritele militare şi slujirea cu credinţă a patriei, drept pentru care i s-a conferit Ordinul «Apărarea Patriei» clasa a III-a”, mai relatează Marius Mateaş.
Nepotul colonelului nu poate uita „scânteia frumoasă” din viaţa bunicului, care a fost bunica sa, de care se leagă o frumoasă amintire.
„Înainte de 1920, în timpul unor manevre militare, bunicul o cunoaşte pe cea care îi va fi soţie, Maria Bolza, şi o răpeşte de acasă. Fata este dezmoştenită şi se căsătoresc la Sibiu, având garanţii materiale date sub semnătura a doi ofiţeri ai Regimentului care şi-au luat angajamentul că vor avea grijă de tânăra familie”, povesteşte Mateaş.
El mai povesteşte că odată ieşit la pensie, lt. colonel Alexandru Galgoţi a avut timp să citească multă literatură în limbile franceză şi germană, să cânte la chitară şi la acordeon cu nepoţii ori să aştearnă pe pânză sau pe hârtie amintirile de pe front, sub forma culorilor. I-a învăţat pe nepoţi un lucru: „Du cu tine numai atât cât poţi lua în capul tău”.
„A pictat peisaje din locurile prin care a trecut ca militar. Îmi amintesc de o acuarelă reprezentativă care m-a impulsionat pe mine să continui să pictez pentru Timişoara. Este vorba despre pasarela din lemn peste Bega, acolo unde astăzi se află Podul Michelangelo, pe care a redat-o cu acurateţe de ofiţer artilerist, a marcat toate reperele geografice, turnurile bisericii din Piaţa Bălcescu, grinzile”, afirmă Marius Mateaş, care este lector în cadrul Departamentului de Mecatronică al Universităţii Politehnica din Timişoara, însă a moştenit talentul bunicului şi a dus pictura românească până în Parlamentul Europei, în cadrul unei expoziţii de excepţie („Timişoara în oglindă”), organizată de europarlamentarii timişoreni.
„Dacă bunicul a plecat din Roşia Montană şi a ajuns la Viena, eu plec din Timişoara şi nu mă voi opri niciodată pentru a duce imaginea Timişoarei şi a ţării peste tot în lume”, susţine Mateaş. Nepotul lui Galgoţi, primul român care a intrat în legătură radio cu un astronaut, spune că urmaşii colonelului nu au cerut niciodată restituirea fermei Lovrin, dându-şi seama de importanţa acesteia pentru cercetarea românească şi aşteaptă „cu răbdare” decizia celor de la Bucureşti pentru recompensele pecuniare cuvenite.(Text si foto: Agerpres)
