Mănăstirea Râmeţ, din judeţul Alba, este unul dintre cele mai vechi aşezăminte ortodoxe din Transilvania, se pare că a fost construită înainte de 1377, de când este datată o pictură murală. După tradiţie este ctitoria călugărilor Genadie şi Romulus, din anul 1214.
Mănăstirea se află pe valea îngustă, săpată de apa Geoagiului, în Munţii Trascăului. Este aşa zisa „vale a mănăstirii”. Râul, pornit din munţii Abrudului, se varsă în Mureş, lângă Teiuş. Drumul spre Mănăstirea Râmeţ descoperă credinciosului şi călătorului un monument istoric unic.
Nicolae Iorga spunea că Mănăstirea Râmeţ a fost ctitorită de călugări singuratici, căci numirea „rameţi” nu înseamnă altceva decât „eremiţi”, adică pustnici.
Biserica veche are mai multe straturi de pictură: primul strat datează din anul 1300, iar al doilea din anul 1310. Al treilea strat se afla pe arcada dintre naos şi pronaos, cu text din anul 1377, stratul al patrulea datează din anul 1450, al cincilea – din anul 1600, al şaselea – din 1741 şi al şaptelea – din anul 1809.
Considerată un puternic centru ortodox, Mănăstirea Râmeţ a fost lovită cu tunurile de generalul austriac Bukow, la 20 august 1762, în campania de distrugere a mănăstirilor ortodoxe din Transilvania, dispusă de curtea de la Viena. Refăcută în anii următori, mănăstirea a fost distrusă de armata imperială habsburgică, la 23 decembrie 1758.
În 1826, aşezământul a fost transformat în biserică de mir şi redevine mănăstire în 1932, prin strădaniile călugărului Evloghie Ota.
În 1960, după aplicarea Decretului 410, privind scoaterea din mănăstiri a personalului monahal, mănăstirea este desfiinţată şi devine cabană turistică. Au fost ani când mulţi călugări şi călugăriţe au fost izgonite din mănăstiri, unele mănăstiri fiind desfiinţate.
La Râmeţ, monahiile au fost alungate şi silite să se îmbrace în civil. După multe încercări, ele s-au strâns mai întâi la Teiuş, apoi la Aiud şi au organizat o secţie de covoare. Au stat aici din 13 martie 1962 până în 1969 când s-a acceptat ca fostele maici să revină la mănăstire, îmbrăcate civil, să facă o secţie de covoare. Nu era permis să se facă slujbe şi nici să se reia rânduiala călugărească.
În 1972, mănăstirea este autorizată să funcţioneze. Pentru a recâştiga clădirile mănăstirii, maicile şi ieromonahul Dometie Manolache au construit o cabană turistică în afara mănăstirii, pe care au predat-o statului.
Biserica veche a fost restaurată între anii 1987-1989. Astfel a fost refăcut paraclisul, s-a adăugat arhondaria, stăreţia, trapeza, s-au extins chiliile, s-a construit o şcoală nouă pentru copii, în cea veche deschizându-se, la 12 iulie 1969, o colecţie muzeală cu exponate variate: documente vechi, icoane pe sticlă, o valoroasă colecţie numismatică şi obiecte cu caracter etnografic.
S-a construit o nouă clopotniţă, un pod peste râu, s-au introdus lumină electrică, apă potabilă, canalizare şi încălzire centrală. An de an s-au realizat şi alte lucruri pentru buna gospodărire a mănăstirii. 
Dezvoltarea mănăstirii, nevoia credincioşilor din întreaga ţară de a veni la slujbele sale, de a se mărturisi şi de a se ruga aici, au impus construirea unei noi biserici.
În ziua de 29 iunie 1982, episcopul Emilian Birdaş a săvârşit parastasul de 7 ani a părintelui Dometie, fost duhovnic al mănăstirii, şi totodată a sfinţit piatra de temelie a noii biserici. Zidirea bisericii a durat până în anul 1986. În anul 1987 a început lucrarea de pictare a bisericii, condusă de pictorul Grigore Popescu de la Bucureşti.
Planurile de arhitectură şi conducerea lucrărilor de construcţie sunt opera preotului inginer Grecea Ioan de la Arhiepiscopia Ortodoxă a Clujului.
Târnosirea acestui sfânt locaş s-a oficiat de patriarhul Teoctist, împreună cu mitropoliţi şi episcopi, membri ai Sfântului Sinod, la 29 iunie 1992.
Biserica nouă are o fundaţie din beton simplu şi armat, cu zidurile din cărămidă, cu bolţi din beton armat.
Arhitectura, de tradiţie bizantină cu împărţire interioară a spaţiului, este de plan tricone cu turla pe naos şi cuprinde: un pridvor deschis, un pridvor închis, pronaosul, naosul cu abside laterale şi turla centrală şi altarul.
Acoperişul, cu învelitori separate pentru diferitele încăperi interioare şi poala mult evazată, este propriu bisericilor din Moldova, în timp ce pridvorul deschis şi împărţirea faţadelor în două registre de un brâu median se întâlneşte la bisericile din Ţara Românească.
Iconostasul, stranele şi întregul mobilier din biserică sunt sculptate în lemn de stejar. Icoanele, din lemn de tei, poleite cu foiţă de aur, sunt pictate în tempera.
Frumuseţea şi valoarea bisericii o dau elementele arhitectonice din exterior şi din interior, precum şi pictura, cu un colorit sobru şi luminos. Totul creează în sfântul locaş o atmosferă de evlavie, meditaţie şi rugăciune, se arată pe site-ul oficial al mănăstirii.
Hram: „Izvorul Tămăduirii”, „Naşterea Maicii Domnului” şi „Sf. Nicolae”, la biserica de parohie (Valea Mănăstirii), şi „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfinţii Apostoli Petru si Pavel” la biserica nouă. (Text: Agerpres, Foto: Facebook.com/Manastirea.Ramet)
