Impozantele şi mereu fermecătoarele acoperişuri de paie ale caselor şi şurilor, omniprezente în mediul rural până la începutul secolului XX, prezente astăzi doar în număr foarte mic în unele localităţi izolate, ar putea reveni în actualitate graţie puţinilor dar inimoşilor meşteri care duc mai departe tehnica realizării acestora, dar şi prin intermediul unor arhitecţi îndrăgostiţi de tradiţiile satului românesc şi care vor să transforme arhitectura tradiţională într-un motor de dezvoltare a comunităţilor rurale.
Vicenţiu Florian a încercat, în cei 37 de ani de viaţă, atât munca în sat, cât şi pe cea de la oraş. În satul său natal, Dealul Corbului, din Maramureş, mai sunt astăzi doar ceva mai mult de 20 de gospodării şi circa 100 de suflete, printre acestea el, soţia, cei cinci copii şi părinţii săi. După mai multe experienţe nereuşite, Vicenţiu şi-a dat seama că tot mai bine e să fie gospodar în satul lui, aşa că acum creşte 10 vaci, doi viţei şi se ocupă, pe lângă muncile din bătătură, şi de ceea ce a învăţat de la tatăl său: meşteşugul acoperirii caselor cu paie.
Și asta pentru că, în ultima perioadă, spune el, a crescut şi interesul oamenilor pentru casele cu un astfel de acoperiş. Cel mai recent exemplu este cunoscutul rapsod popular Grigore Leşe, originar dintr-un sat din apropiere, Stoiceni, pentru care a lucrat pentru a-i acoperi cu paie o casă tradiţională şi şura aferentă.
„Cerinţele au fost puţine mai demult, dar în ultimul timp sună din ce în ce mai mulţi pentru că vor să îşi acopere casele cu paie”, spune meşterul.
La unii doar repară acoperişurile caselor mai vechi, la alţii le face de noi. Și, pentru că treaba merge tot mai bine, şi-a luat şi doi tineri ucenici din sat, ca să ducă mai departe meşteşugul construirii acoperişurilor cu paie sau cu „goz”, cum li se mai spune în zonă, pe care şi el l-a învăţat de la tatăl său.
„În sat nu mai sunt oameni care acoperă acum aşa, pot spune că sunt singurul, dar mai sunt câţiva băieţi cu care lucrez, care ştiu şi care cu siguranţă vor continua această tradiţie”, spune, cu optimism, Vicenţiu Florian.
Tehnica realizării unor astfel de acoperişuri nu e una simplă şi implică chiar unele riscuri, ţinând cont că se lucrează uneori la înălţimi de circa 10 metri, fără nicio asigurare. Meşterul spune că e practic imposibil să pui schele la o construcţie care se îngustează către vârf, iar să te legi de ceva e iarăşi dificil, de vreme ce trebuie să te învârţi în jurul acoperişului, pentru a „călca” paiele şi a le fixa astfel cât mai bine.
Pentru ca un acoperiş să reziste intemperiilor, panta lui trebuie să fie mai mare de 60 de grade, astfel încât apa să se scurgă rapid, atrage atenţia Vicenţiu Florian. Paiele, de grâu sau de secară, trebuie tăiate cât mai lungi, de preferat manual, în perioade ale zilei care nu sunt foarte călduroase, dimineaţa sau chiar noaptea, astfel încât ele să nu fie uscate şi să nu se fărâmiţeze la tăiere. Structura de susţinere a acoperişului se face, în zona Maramureşului, din lemn de mesteacăm şi de stejar, folosindu-se cuie de lemn.
Până în perioada interbelică, în vremuri în care şindrila sau ţigla erau scumpe, paiele constituiau principala sursă pentru acoperirea caselor. Din păcate, astfel de acoperişuri se mai găsesc astăzi doar în câteva sate, în special la şuri şi mai puţin la case. Florian a refăcut, la o şură aflată pe o proprietate pe care a moştenit-o în sat, un acoperiş cu paie, iar la Dealul Corbului şi în satele învecinate, precum Preluca Nouă, mai sunt astfel de exemple, de familii sau persoane interesate de refacerea sau construirea unor acoperişuri similare.
În localitatea Răstoci din judeţul Sălaj, pe malul Someşului, o casă acoperită cu paie, cu o vechime de aproape un secol şi jumătate, a devenit deja un obiectiv turistic, fără ca cineva să facă demersuri speciale în acest sens. Turişti din ţară, dar mai ales din străinătate, opresc zilnic la casa cu pricina, pentru a face fotografii şi pentru a afla de la „tanti Iulica”, proprietarea casei, cum se poate trăi, în secolul XXI, fără energie electrică, apă curentă sau alimentare cu gaz, într-un spaţiu ce respiră frumuseţe, linişte şi simplitate.
„În trend sau nu, idealizantă sau pragmatică, soluţia din fibre vegetale pentru acoperire într-o manieră consistentă cu specificul local poate întregi oricare concept ecologic de construire. Paiele sus pe casă sunt sustenabile. Ca produs secundar din agricultură, împrăştiate, călcate şi pieptănate îşi găsesc folosinţa de la şapte la 70 de ani, după cum le tai, alegi şi întreţii. Residuul,”gozul”, devine resursă pentru construire. Degradată deja, materia primă din desfacerea unui acoperiş de paie se întoarce „frumos” în pământ. Folosind paie, tehnic şi lucrativ, ne integrăm într-o economie agricolă aşezată şi circulară. Chiar şi uneltele cu care se lucrează sunt cvasi-agricole. Meşterii sunt de cele mai multe ori şi cei care îşi cultivă câmpurile pentru cele şase care de paie necesare la o gospodărie”, susţine Flaminiu Taloş, un arhitect din tânăra generaţie, pasionat de tradiţiile constructive din mediul rural.
El nu este singurul care crede în viitorul unor astfel de soluţii. La nivelul Ordinului Arhitecţilor din România s-a constituit grupul de lucru „Rural”, ce are ca obiective majore folosirea modelelor arhitecturale ancestrale ca pârghie în dezvoltarea economică a mediului rural, pe baze durabile; educarea populaţiei, a agenţilor economici rurali şi a autorităţilor locale în spiritul responsabilităţii faţă de patrimoniu; promovarea tehnicilor şi materialelor de construcţie tradiţionale şi ecologice şi, poate cel mai important, elaborarea de documente ce pot reglementa intervenţiile în mediul rural, dar şi modul de lucru în cazul construcţiilor tradiţionale.
„Știm că trecutul oferă resurse de creştere şi dezvoltare pentru viitor, prin cunoaşterea acumulată. De asemeni, viitorul oferă recunoaşterea valorii trecutului, oferind simultan identitate celor care folosesc şi transmit cunoaşterea. A-şi ignora cu bună ştiinţă acumulările trecutului înseamnă a-şi irosi cunoaşterea, în fapt resursele, înseamnă a reîncepe de la zero de fiecare dată, adică a rămâne mereu în urmă. Nevalorificând cunoaşterea moştenită, suntem condamnaţi la soarta lui Sisif, suntem condamnaţi la a bate pasul pe loc, la subdezvoltare”, crede, la rândul său, arhitectul Horaţiu Răcăşan.
În acest context se încadrează şi încercarea de promovare a acoperişurilor cu paie, structuri ce pot readuce în satul românesc frumuseţea naturală, înlocuită în multe cazuri de construcţii cu aspect de kitsch. În plus, cunoştinţele actuale pot aduce îmbunătăţiri substanţiale în funcţionalitatea acestor structuri, crede Flaminiu Taloş.
„Nu cred că ne întoarcem cu totul în trecut. Chiar şi cu ajutorul arhitecţilor putem să refacem moduri de locuire sănătoase. Dezavantajele folosirii paielor pentru acoperiş, ca să susţinem argumentele privind sănătatea şi sustenabilitatea lor, pot fi contracarate fără a pierde din aspectele funcţionale şi estetice ale acestor acoperişuri. Se pot face scenarii coerente pentru protecţia împotriva focului produs la interior sau din cauze exterioare, posibilele infiltraţii pot fi rezolvate prin design sau cu folii din materiale naturale, degradarea din supraexpunerea la soare poate fi contracarată prin umbriri oportune din amenajări peisagere, infestarea are soluţii tot din agricultură, chiar şi pe cale naturală, iar preţul materialului şi manoperei pot rămâne decente, dacă este încurajată cu adevărat această meserie.
Vrem să locuim sub aceste acoperişuri, iar acum avem cunoştintele pentru iluminarea adecvată, ventilarea, protecţia şi întreţinerea acestor spaţii. Altfel, pentru fonoizolare şi termoizolare avem într-adevăr cel mai adecvat material. Odată locuite, acoperişurile acestea abrupte, tradiţionale, acoperite cu paie, stuf, şindrilă, ţiglă, solzi — acolo unde specificul o impune, ar oferi spaţiul necesar noilor familii şi poate nu am mai avea atâtea case „mândre”, etajate, recente în zona rurală. Aşa văd eu un peisaj cultural ubicuu şi consistent, pe care îl aveam mai mult sau mai puţin până acum 50-80 de ani, din Lăpuş până în Apuseni, din Câmpia Transilvaniei până în Crişana”, spune arhitectul.
În acest context, arhitecţii din Grupul „Rural” cred că resursele locale pot fi puse în valoare, prin cunoaşterea cumulată în trecut, în simbioză cu mediul.
„Secolul XXI schimbă ordinea nevoilor şi priorităţilor, ne obligă să înţelegem că nu există decât o singură paradigmă responsabilă şi aceea presupune simbioza cu mediul, respectul faţă de comunitate şi folosirea chibzuită a resurselor disponibile. Toată cunoaşterea acumulată în trecutul rural nu face decât să valorifice aceste principii atemporale, într-un mod simplu şi eficace, folosind doar resurse locale. Credem că a sosit timpul să ne aducem aminte de toate acestea şi să punem în valoare cunoaşterea şi resursele neglijate, într-un mod responsabil”, conchide Horaţiu Răcăşan. (Text si foto: Agerpres)
