150 de ani de la abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza

0
65

Alexandru ioan cuza

La 11 februarie 2016, s-au împlinit 150 de ani de la abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).

Ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, domn al Moldovei şi la 24 ianuarie/5 februarie domn al Munteniei, Alexandru Ioan Cuza, artizanul Unirii Principatelor, a pus bazele dezvoltării moderne a României prin recunoaşterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului guvern unitar, dar şi prin reformele sale: adoptarea primei constituţii româneşti, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară, reforma justiţiei, dar şi cea a învăţământului.

Pe fondul neînţelegerilor privind reforma agrară, Alexandru Ioan Cuza a organizat o lovitură de stat, la 2 mai 1864, şi a dizolvat Adunarea, elaborând o nouă constituţie denumită „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, care îi conferea largi prerogative legislative şi executive. În acest context, a fost posibilă adoptarea unor reforme esenţiale pentru modernizarea României. Pe de altă parte, însă, din cauza domniei sale autoritare, Cuza şi-a atras treptat antipatii pe întreaga scenă politică din ţară, dar şi din străinătate.

O nouă lege electorală a fost adoptată la 2 iulie 1864, prin care se mărea numărul votanţilor, care deşi nu înlătura votul cenzitar, reducea censul şi crea două categorii de electori. Pe lângă cei direcţi care erau departajaţi prin censul plătit, se introducea şi categoria electorilor primari. Sistemul prevedea ca un număr de 50 de asemenea electori să aleagă pe unul singur care vota. În felul acesta, sistemul de vot cuprindea toate categoriile sociale chiar dacă ponderea lor în luarea deciziilor era diferită.

Palatul ALEXANDRU IOAN CUZA-Ruginoasa

Palatul „Alexandru I. Cuza” de la Ruginoasa

La 14/26 august 1864, Alexandru I. Cuza sancţiona şi promulga Legea agrară, pe care o dădea publicităţii împreună cu o Proclamaţie către sătenii clăcaşi în care se spunea: ”De astăzi înainte, voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre; voi aveţi o părticică de pământ, proprietate şi moşie a voastră; de astăzi, voi aveţi o patrie de iubit şi de apărat”.

Au fost împroprietărite 463.554 familii de ţărani. Conform legii, ţăranii primeau pământ în funcţie de numărul animalelor şi nu îl puteau înstrăina timp de 30 de ani. Se desfiinţa pentru totdeauna claca, boierescul şi toate celelalte obligaţii către boieri, care însă erau răscumpărate şi plata urma a se face pe o perioadă de 15 ani. Aplicarea legii a fost greoaie pentru că, pe de o parte nu exista un regulament unitar, iar, pe de altă parte, se simţea lipsa inginerilor topografi.

Una dintre principalele preocupări ale lui Alexandru Ioan Cuza a fost reformarea învăţământului românesc, cerinţă des întâlnită şi în programele revoluţionarilor de la 1848. Încă din 16/28 martie 1864 s-a votat proiectul de lege ”asupra organizării instrucţiunii publice din România”. Acesta, deşi adoptat în şedinţa Consiliului de Miniştri, sub preşedinţia lui Cuza, nu a fost sancţionat de domnitor, cu toate că era votat de Cameră şi publicat în ”Monitor”, domnitorul hotărând ca legea instrucţiunii publice să fie cercetată de către Consiliul de Stat.

Cauzele acestui refuz erau: modificările introduse în proiect de către Cameră, prin diferitele ei amendamente şi dorinţa lui Cuza de a nu lăsa acestei Camere putinţa de a-şi aroga vreun merit în privinţa instrucţiunii. După numeroase amânări, legea asupra instrucţiunii a fost promulgată de către Cuza la 25 noiembrie/7 decembrie 1864, după ce în prealabil a trecut prin Consiliul de Stat. Au fost reduse numărul articolelor de la 660 la 480 şi au fost introduse câteva modificări, dintre care cea mai însemnată era renunţarea la principiul inamovibilităţii pentru învăţători, institutori şi profesori secundari, el rămânând numai pentru profesorii universitari.

”Monstruoasa coaliţie”, ce-i reunea pe liberali şi conservatori, a cunoscut o revigorare, mai ales după ce preşedintele Consiliului de Miniştri, Mihail Kogălniceanu (12/24 oct. 1863 — 26 ian./7 febr. 1865) a fost silit să demisioneze în 1865. Totodată, moşierimea conservatoare, lovită în urma aplicării reformei agrare, s-a îndreptat tot mai mult înspre această coaliţie. Chiar şi acea parte a moşierimii care îl sprijinise pe Cuza a trecut de partea adversarilor săi. Neînţelegerile dintre liberalii-moderaţi, grupaţi în jurul lui Nicolae Kretzulescu, şi liberalii-democraţi, conduşi acum de Christian Tell şi Cezar Bolliac, au dus, în vara anului 1865, la slăbirea poziţiei domnitorului şi în rândurile burgheziei.

Pe lângă o serie de abuzuri şi nereguli administrative, agravarea situaţiei economice, în special, a contribuit la creşterea nemulţumirilor în rândul unor pături mai largi. Pe de altă parte, în urma desfiinţării de fapt a jurisdicţiei consulare prin punerea în aplicare a Codului Penal de către Cuza, puterile garante, în special Franţa, Marea Britanie şi Austria, au luat o atitudine tot mai ostilă faţă de domnitorul român, bănuit că urmărea să proclame prin surpriză independenţa ţării.

Domnia lui Cuza era pusă în discuţie, pe plan extern, încă de la sfârşitul primăverii anului 1865. În interior, activitatea guvernului a stagnat în ultimele luni de domnie ale lui Cuza. În afara concesiunilor pentru calea ferată Bucureşti-Giurgiu, pentru confecţionarea unităţilor de măsură (Lemaître) şi pentru o bancă de scont – concesiuni denunţate apoi de Adunare ca oneroase – puţine au fost realizările.

Palatul ALEXANDRU IOAN CUZA-Ruginoasa-01

Spre sfârşitul anului, puterile garante erau preocupate de situaţia din Principate şi, fiind îngrijorate că o înlăturare a lui Cuza ar duce la transformări neplăcute pentru ele – consulul Marii Britanii se temea de venirea la putere a ”republicanilor roşii”, iar cel al Franţei de o proclamare a independenţei – s-au hotărât să încerce să sprijine pe domnitor şi să-i consolideze poziţia. Dar intenţiile lui Alexandru Ioan Cuza de a se retrage făceau inutil acest sprijin, de altfel mai mult formal. El şi-a mărturisit aceste intenţii nu numai unor apropiaţi, ci şi public, la deschiderea Parlamentului şi la primirea reprezentanţilor consulari străini. Mesajul a încurajat forţele de opoziţie, care au pus la cale înlăturarea domnitorului de pe tron.

La începutul anului 1866, dezbaterile Adunării au devenit deosebit de înverşunate. Minoritatea legală, care grupa acum o treime din adunare, şi-a continuat atacurile la adresa sistemului de guvernământ al domnitorului. Semnificativ este faptul că amendamentul propus de opozanţi privind restabilirea libertăţii presei a fost aprobat la 10/22 ianuarie 1866 cu 58 de voturi contra 44. A doua zi, adresa de răspuns a majorităţii la mesajul de deschidere a Adunării a fost adoptată cu 84 de voturi împotriva a 37 şi 7 abţineri. Primind răspunsul la mesaj, Al. I. Cuza şi-a manifestat nemulţumirea pentru activitatea turbulentă a deputaţilor opozanţi. La 21 ianuarie/2 februarie, Adunarea a respins urgenţa discutării proiectului de lege privind amânarea aplicării sistemului metric – cerută de guvern – cu 68 de voturi împotriva a 58, iar a doua zi vota textul proiectului modificat de minoritate.

Situaţia guvernului devenea din ce în ce mai grea. Astfel, la 26 ianuarie/7 februarie, acesta şi-a dat demisia, dar peste patru zile, Nicolae Kretzulescu anunţa că domnitorul respinsese retragerea guvernului, înlocuind doar pe generalii Florescu şi Manu. În acest context, răsturnarea domnitorului era un act iminent. Peste câteva zile, Cuza urma să fie detronat, căzând victima unei conspiraţii.

Complotul politic s-a întemeiat pe un grup de ofiţeri, care urma să realizeze răsturnarea. În seara zilei de 10 februarie, Cuza a fost prevenit că împotriva sa se pregăteşte un complot. A dat doar ordinul de a dubla garda palatului. În noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, ofiţerii complotişti au pătruns în camera domnitorului, cerându-i să abdice. Fără a se împotrivi, Alexandru Ioan Cuza a semnat abdicarea, în care se amintea ”angajamentul” ce şi-l luase la înscăunare, de a se retrage. În ziua următoare, fostul domnitor avea să scrie generalului Nicolae Golescu, arătându-i că „numai un principe străin.. poate închizăşui viitorul României”.

Domnitorul a luat calea exilului, ajungând în Germania, unde s-a stabilit la Heidelberg. Până la sfârşitul vieţii, Alexandru Ioan Cuza a fost ales, în lipsă, deputat în Parlamentul ţării. A murit la 15 mai 1873. Respectându-i-se voinţa, a fost înmormântat în ţară, la moşia sa de la Ruginoasa. (Text: Agerpres, Foto: tvr.ro, palatulculturii.ro)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.